Cum se strang 50.000$ pentru Piata.
Se iau doua persoane cu reputatie buna din comunitate, ca sa asigure credibilitate, spre exemplu, d-na Monica Mateescu-Matte si dl. Wladimir Paskievici; apoi se lanseaza un apel public. In acest act au mai fost distribuite si alte persoane, dar rolul lor a fost secundar.
ACTUL II. Cum se cheltuiesc 50.000$ la Piata. E nevoie de un bun director artistic. Sa-l luam, spre exemplu, pe “maestrul” Marc Marinescu Constantin. In acest act au mai fost distribuite si alte persoane, dar rolul lor a fost auxiliar.
Piesa aceasta vorbeste despre Piata Romaniei, inaugurata la Montréal in septembrie 2004. Un pictor din comunitatea noastra, Serban Popa, a venit cu ideea realizarii unui loc romanesc in Montréal. D-na Elena Sava-Stefoi, pe atunci Consul General al Romaniei la Montréal, a prezentat proiectul “Place de la Roumanie” fostului primar Pierre Bourque, care a zis de indata “oui”. Dintre amplasamentele pe care el le-a oferit (locuri planificate pentru reamenajare), s-a ales cel “mai putin urat”: Parcul Devonshire. Acesta se afla intre niste blocuri, locuite in majoritate de portughezi. Contestat din mai multe directii, proiectul a fost o vreme abandonat.
Aflat in vizita la Montréal, Traian Basescu, pe atunci primar al Bucurestiului, a reimpulsionat proiectul, aratand ca el daduse deja numele de Piata Montréal unui loc din Capitala Romaniei, aflat in fata World Trade Center. Vrand-nevrand, Tremblay, noul primar, da “okay” proiectului. intre timp, apare si ideea amplasarii unei statui a lui Eminescu in viitoarea Piata a Romaniei. De acest proiect urma sa se ocupe ministrul Culturii din Romania, “lumpenul” Rhazvhan Theodhorhescou. impreuna cu alte fete laminate ale Romaniei, el a ales proiectul sculptorului Vasile Gorduz.
Multi romani au fost deceptionati de statuia adusa la Montréal. Ei nu negau neaparat realizarea artistica a sculptorului Gorduz, ci “inspiratia” celor care au decis ca aceasta statuie sa fie instalata in strainatate; la Montréal, unde canadienii nu stiu nimic despre Eminescu, ar fi fost de preferat o opera mai putin deformata “poetic”.
ACTUL I – Maestrul Pietei
Desi “maestrul” Marinescu a fost, la inceput, impotriva locului desemnat (infiintand chiar un Comitet de schimbare a amplasamentului), in cele din urma si-a zis ca orice loc e bun cu conditia sa nu se faca fara el. Drept urmare, din tabara contestatarilor a sarit in cea a sustinatorilor proiectului, infiintand un alt comitet, botezat PlaceRomFest, in fruntea caruia s-a instalat, ca director artistic. A adunat in jurul lui cateva persoane respectate in comunitate, a cerut asociatiilor romanesti sa-si desemneze cate un reprezentant si a trecut la treaba.
Evenimentele de la inaugurarea Pietei le stiti: venirea neinspirata a lui Iliescu la Montréal si organizarea unor expozitii fara prea mare ecou; in plus, s-au realizat pliante, afise, insigne etc. Actiunile par sa fi fost gandite mai degraba in beneficiul imaginii unor lideri decat pentru romanii din Montréal. De exemplu, la expozitia de fotografii organizata in holul Primariei, accesul a fost doar pe baza de invitatie, iar expozitia de la Muzeul Ramezay a durat numai cateva ore. E drept insa ca expozitia cu cele o suta de “prezente romanesti la Montréal” a mai putut fi vazuta, pret de cateva zile (cam de aceiasi oameni care fusesera si la Primarie), in “atelierul maestrului Marinescu” (despre care vom vorbi mai jos).
Si, intrucat Comitetului PlaceRomFest nu i-a placut modul cum “o parte a presei” romanesti din Montréal a vorbit despre eveniment, s-a gandit ca mai bine ar vorbi chiar el. Asa a aparut “Journal PlaceRomFest” pe care s-a cheltuit aproximativ o mie de dolari. Vorba ceea: cand lucrurile nu arata prea bine in realitate, ele pot fi drese din condei.
ACTUL II – Maestrul bugetului
Cu bune si cu rele, a trecut si inaugurarea Pietei Romaniei la Montréal. Promis inca din etapa strangerii banilor, toata lumea astepta bilantul financiar. Cati bani s-au strans, cati s-au cheltuit si mai ales pe ce?
Bilantul isi are insa povestea lui. Un an si trei luni le-a trebuit domnilor din Comitet sa faca un total al sumelor primite, sa puna cap la cap niste facturi si sa traga o linie pentru a face socoteala finala. Cei care va faceti TPS/TVQ la fiecare 3 luni stiti foarte bine despre ce vorbesc. O treaba care poate dura, cel mult, o zi-doua de socoteli, urmata de consultarea unui contabil pentru ca acesta sa spuna daca s-a numarat bine sau nu. In cazul de fata, bilantul insa nu se lasa incheiat, iar contabilul ba era in vacanta, ba nu voia sa munceasca.
Pe 10 decembrie 2005, a venit in fine comunicatul Comitetului PlaceRomFest – pus sub semnul copyright-ului de dl. Marinescu (?!) si publicat integral in numarul trecut al Paginilor Romanesti. In text se vorbeste despre o suma de 40.348$ stransa din diverse surse si despre aproape 50.000 de dolari cheltuiti; deficitul de 9 mii ar fi fost acoperit de dl. Marc Marinescu Constantin, din buzunarul sau. Nici un cuvant despre sponsorizarea de 10.000 de dolari, acordata in vara de Primaria Montréal, in principal pentru “a se acoperi deficitul inregistrat la inaugurarea Pietei Romaniei”, dupa cum se exprima Marcel Tremblay, fratele primarului Gérald Tremblay. Am cerut mai multe clarificari in acest sens d-lui Wladimir Paskievici, persoana care s-a implicat activ in colecta publica pentru eveniment. Raspunsul sau a fost ca nu are alte precizari de facut, in afara celor spuse in comunicat.
Intorcandu-ne la Bilant, se poate usor vedea ca grosul sumei s-a dus pe “materiale si prelucrari” – 30.830$ si pe “chiria pentru un local” – 5.000$. Contabilul si-a luat 500$, iar toti artistii implicati in desfasurarea evenimentelor au primit doar suma de 1.632$.
Povestea celor 5.000 dati pe chirie este semnificativa pentru modul cum banii au fost cheltuiti. Imediat dupa terminarea evenimentelor legate de 18 septembrie 2004, s-a aflat ca dl. Marc Marinescu are un atelier “generos” in Côte-des-Neiges. A fost o surpriza pentru toti cei care cunosteau situatia d-lui Marinescu, din pacate nu tocmai roza, ca, de altfel, a multor artisti in aceasta lume meschin de comerciala. Pana si in mesajele oficiale trimise de membrii Comitetului se vorbea de “atelierul maestrului Marinescu”. Care sa fi fost utilitatea inchirierii unui spatiu atat de mare, timp de cateva luni, alta decat satisfacerea orgoliului “maestrului”?
Interesant, dar nu neaparat surprinzator: suma cea mai importanta s-a dus tot spre folosul personal al d-lui Marinescu, dupa cum reiese chiar din textul comunicatului. Nu mai putin de 30.830$ au fost cheltuiti pe materiale si prelucrari. Ce sa intelegem din asta? Ne spune tot comunicatul: 125 de suporturi pentru cele o suta de fotografii din expozitia pregatita de dl. Marinescu, precum si insigne si brose aurite, oferite cu generozitate pentru a sublinia maretia evenimentului. Stiti ce s-a intamplat cu “bunurile materiale ramase de la expozitie”? Ei bine, Comitetul a decis sa fie “cedate” d-lui Marinescu. Vorbim aici mai ales de cele 125 de suporturi. Va mai intrebati de ce dl. Marinescu a preferat sa le fabrice pentru o suma de peste 10.000 de dolari, in loc sa le inchirieze pentru, probabil, o mie?! Acum cred ca aveti raspunsul.
Printre intrebarile la care dl. Paskievici nu mi-a raspuns era si aceea daca nu crede ca modul nechibzuit in care au fost cheltuiti cei 50.000 de dolari va afecta, pe viitor, credibilitatea altor actiuni, intr-o comunitate care si asa nu dadea pe afara de incredere si coeziune? Dar cu acest lucru se vor lupta generatiile urmatoare…
