Un început greu

Citește și

Cel mai elementar lucru care se poate spune despre  lectură – şi s-a spus deja de multe ori –  este că ea nu se rezumă la domeniul cărţii tipărite. Nu trebuie să reflectăm prea mult ca să ne apară în minte metafora simplă potrivit căreia natura este o  carte deschisă, de care luăm cunoştinţă încă de la primele contacte cu lumea şi în care citim, fiecare în felul nostru, toată viaţa.

Metafora aceasta a apărut în retorica bise­ricii catolice din primul mileniu al erei noastre, a fost reluată de filosofii Evului Mediu târziu, de misticii spanioli din secolul al XVI-lea şi a ajuns, în vremurile apropiate de noi, la poeţi. Azi e un loc comun.

- Publicitate -

Privind cartea propriu-zisă doar ca unul dintre obiectele pe care omul le „citeşte” de-a lungul vieţi lectura nu este nicidecum ceea ce ne spun unele stere­otipuri negative: ocupaţie artificială, pierdere de timp, respingere a vieţii reale, îndeletnicire a firilor romanţioase etc. Ea e, simplu spus, o activitate concomitent naturală şi inerentă omului.

Dar, dacă lectura e o activitate naturală, trebuie să admitem că şi aceste stereotipuri negative au o rădăcină firească.

În zilele noastre, a lua o carte bună dintr-un raft de bibliotecă şi a începe lectura ei, aşezat într-un fotoliu, este un lucru cât se poate de banal şi de comod. Nu a fost însă totdeauna aşa. Şi nu e vorba doar de raritatea cărţilor, care au deve­nit un obiect cultu­ral accesibil unui număr in­determinat de cititori abia după apariţia tipa­rului, în secolul al XVI-lea, ci, mai ales, de dificultăţile tehnice cu care se confrunta actul de lectură.

- Publicitate -

Sentimentul mai mult sau mai puţin obscur al unora că lectura impune un efort penibil, de care ne putem dispensa într-o viaţă bine trăită, reprezintă probabil un ata­vism psihologic din asemenea vremi revolute.

Prima dificultate tehnică provenea de la formatul cărţilor. Cărţile, la început simple texte succinte notate pe tăbliţe de argilă, au cunoscut transformări succesive determinate şi de evoluţia conţinutului, şi de transformarea suportului pe care se scria. Ast­fel, nevoia de a nota în scris informaţii din ce în ce mai ample şi mai  numeroa­se a impus renunţarea la argilă în favoarea rulourilor de papirus.

Ruloul, mult mai uşor de transportat şi de aranjat în colecţii decât tăbliţele, a permis, datorită foilor asamblate una în prelungirea celeilalte, o bogăţie practic infinită a textelor scrise. Într-unul dintre cele mai vechi papi­rusuri păstrate până astăzi – datat din timpul dinastiei a XII-a  a Egiptului antic, în urmă cu 3700-4000 de ani – găsim înregistrate po­vestiri care circulaseră la curtea faraonului Keops, din dinastia a IV-a. E un salt uriaş de la tăbliţele de lut pe care scribii sumerieni notau lapidar doar câteva cuvinte – de regulă inventare sumare ale unor bunuri sau animale domestice.

Dar ruloul se citea greu. Textul era distribuit în coloane şi cititorul ţinea ruloul cu o mână şi îl desfăşura cu cealaltă. Nu putea face nimic altceva în timp ce citea – de pildă, să noteze ceva. Sau să revină la paragrafele citite cu o zi înainte şi să le confrunte cu altele citite de curând. Maniabilitatea redusă a documentelor scrise pe rulouri era un obstacol serios în faţa lecturii şi nu încuraja puţinii ştiutori de carte să devină cititori pasionaţi. Deşi existau, totuşi, şi asemenea cititori.

Depăşirea acestei  dificultăţi  importante s-a produs în secolul I din era noastră, când ruloul de papirus a început să fie înlocuit cu forma de codex – mai multe foi din pergament cusute la o margine împreună. Evoluţia aceasta s-a datorat concurenţei dintre cele două mari biblioteci ale Antichităţii: cea din Alexandria, utilizând papirusul – al cărui secret de fabricaţie era păstrat cu stricteţe – şi cea din Pergam unde, pentru a suplini lipsa papirusului, a fost inventat pergamentul, un material obţinut din piele de oaie sau de miel, supus mai multor operaţii de prelucrare.

Codexul pe pergament, strămoşul cărţii noastre pe hârtie, era mult mai practic decât ruloul. Nu numai că un document în formă de codex permitea o lectură mai uşoară şi adoptarea de către cititor a unei poziţii mai como­de, dar volumul textului putea fi mult sporit într-un spaţiu restrâns. Iliada lui Homer, scrisă pe papirus, ocupase 24 de rulouri. În seco­lul I e. n., poetul roman Martial se mi­nuna că aceeaşi Iliadă putea încăpea “într-o bucată de piele împăturită în mai multe foi mici!”(citat din A. Manguel).

Rulourile de papirus au dispărut din secolul al IV-lea, fiind înlocuite de codexuri pe per­ga­­ment. Acestea, la rândul lor,  au cedat locul, din secolul XI-XII, codexurilor (căr­ţilor) pe hârtie. Formatul se păstra, dar suportul evolua.

Rămânea însă o altă mare dificultate, de­ri­vată din felul cum erau scrise codexurile.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Rusia a convocat un diplomat canadian, în semn de protest față de declarațiile ministrului Melanie Joly

Ministerul de Externe al Rusiei a informat marţi că a protestat pe lângă cel mai înalt reprezentant diplomatic al...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -