“Piticul” care a scos România din rahat

Cine nu-şi aminteşte de gura strâmbă a fostului premier al Canadei, Jean Chrétien, sau de şchiopătatul fostului şef de guvern din Québec, Lucien Bouchard? Nu-mi aduc însă aminte să fi auzit pe ci­ne­va luându-i pe cei doi politicieni în derâde­re pentru defectele lor. Ba mai mult, aş spune că bastonul purtat în ultimele luni de viaţă de fostul lider NPD, Jack Layton, l-a ajutat pe acesta să câştige detaşat, în Québec, ale­gerile fede­rale de anul trecut.

În România, dacă eşti mic de înăl­ţime, ai un defect la ochi, nasul mare, urechile clăpăuge sau, Doamne fereşte, şchiopătezi, pentru o bună parte din socie­tate şi mass media eşti numai bun de luat la mişto.

Cei care au urmărit cât de cât ce s-a întâmplat în ţară în ultimul timp nu au avut cum să nu se “delecteze” cu epitete precum “piticul” şi “chiorul”, cu referire la fostul premier al României Emil Boc şi la actualul şef al statului, Traian Băsescu. De la pancartele afişate de protestatarii care au ocupat Piaţa Universităţii sau au urcat Dealul Cotroceniului şi până la “analiştii politici” care au invadat ecranele televizoarelor, toată lumea pare că nu mai poate să trăiască din cauza înălţimii lui Emil Boc sau a privirii piezişe a lui Traian Băsescu.

În acelaşi timp, pentru aceeaşi socie­tate şi mass media românească, prostituţia, delapidarea, impostura sau prostia crasă sunt ridicate la rang de virtute. Până acolo încât prostituatele au devenit vedete de show biz şi dau autografe pe stradă, iar infractorii dovediţi au fost trimişi în Parlament. O lume întoarsă cu fundul în sus.

Ultima ispravă pe care a comis-o această nouă societate românească a fost să-l dea la televizor pe fostul premier Emil Boc, în fundul gol. Antena 1 a prezentat pe post imagini cu proaspătul demisionar din fruntea guvernului în timp ce se dezbrăca pentru a intra sub duş, la o sală de sport.

Fiindcă e vorba de postul de televiziune patronat de un fost informator al Securităţii, Dan Voiculescu, aş fi fost tentat să pun pe seama acestuia întreaga tără­şenie. Dar indiferent cine ar fi dat ordinul ca Emil Boc să fie filmat şi, ulterior, imaginile să fie date pe post, problema este în curtea acelora care au pus în executare această măgărie.

Indiferent care ar fi planurile diabolice pe care le-ar pune la cale indivizi de teapa lui Voiculescu sau Vântu, ele nu ar putea fi realizate fără ca o armată întreagă de oameni să le ducă la îndeplinire fără cea mai mică crâcnire. Câţi dintre anga­jaţii oneşti de la Antena 1 şi-au dat demi­sia în urma acestei grave încălcări a vieţii private a lui Emil Boc? Niciunul!

Dacă pe vremea lui Ceauşescu, supu­nerea oarbă la ordinele venite de sus avea o justificare obiectivă, astăzi nu mai există nicio scuză. Acceptarea tacită a grav­e­lor şi repetatelor încălcări a celor mai elementa­re norme de deontologie jurnalistică şi de viaţă privată sunt semnele unei societăţi grav alienate.

Mă întreb cât de jos mai putem să ne ducem, câtă lipsă de moralitate şi de civilizaţie mai pot înghiţi românii. Unde se va opri această degringoladă morală, care a transformat peste noapte zeci de nulităţi abso­lute în modele sociale?

România a avut în fruntea Guvernului recent demisionat unul dintre cei mai serioşi, mai harnici şi mai oneşti premieri de după 1990. Cu toate acestea, Emil Boc a fost cel mai hulit şi mai împroşcat cu noroi.

Este evident că price­perea într-ale economiei nu a fost una dintre calităţile de bază ale lui Emil Boc, dar oare cât de bine se pricep la economie şefi de guvern precum Barack Obama sau Angela Merkel? Nu cred că mai mult decât Emil Boc. Cu toate acestea, nu am auzit pe nimeni reproşându-le celor doi acest lucru.

Ca să fii un bun prim-ministru, nu cred că trebuie neapărat să ştii să faci afa­-ceri sau să stăpâneşti principii economice. La aceste lucruri trebuie să se priceapă consilierii pe care îi alegi să lucreze cu tine.

Mult mai importante la un prim-ministru mi se par seriozitatea, capacitatea de muncă, de dialog şi de negociere, disciplina pe care reuşeşte să o impună echipei cu care conduce destinele ţării, onestitatea cu care îşi tratează adversarii, dar şi loialitatea faţă de partenerii săi de guvernare. Iar din acest punct de vedere, Emil Boc este, de departe, tot ce a avut România mai bun după ‘89.

Prezenţa lui Emil Boc în fruntea guvernului în aceşti ani de criză economică profundă a fost providenţială pentru România. Capacitatea lui de sacrificiu, seriozitatea cu care şi-a dus misiunea până la capăt, loialitatea faţă de programul de guvernare asumat, puterea de muncă exemplară pentru o clasă politică care îşi face veacul la televizor, toate acestea fac din Emil Boc omul care a salvat România de la dezastru.

Şi cum nu cred că se vor găsi prea mulţi care să îi spună mulţumesc, o fac eu acum, în numele, sper, a numeroşi români care au înţeles că ţara nu se poate salva alt­fel decât prin muncă şi prin seriozitate.