Plagiatul e de la sfinţi

Citește și

Sfântul Colomban, primul plagiator dovedit din istorie

Preeminenţa citito­rului faţă de autor şi de text, despre care scriam în episodul trecut, nu trebuie înţeleasă ca făcând parte dintr-o realitate conflictuală. Este vorba de ultima etapă a unei evoluţii care a început în urmă cu peste 1450 de ani. Mai precis, în anul 560, când s-a consemnat pri­mul conflict pentru plagiat, între doi viitori sfinţi irlandezi: Sfântul Colomban (521-597) a fost acuzat de Sfântul Finian (496-589) că a co­piat, pe ascuns, o psaltire pe care el i-o încre­dinţase doar spre folosire. Regele Irlandei a dat dreptate Sf. Fin­ian, iar copistul ilegal a fost exilat pe insula Iona.

Cu această dispută legendară începe un proces îndelungat, care va conduce la recu­noaşterea internaţională a dreptului de autor, prin Convenţia de la Basel din 1886.

- Publicitate -

În paralel cu stabilirea situaţiei juridice a  autorului, s-a petrecut şi o schimbare treptată a statutului său social şi cultural, ceea ce a condus, în timpul epocii romantice, la o adevă­rată mitizare a figurii poetului şi, în general, a scriitorului. Marii poeţi romantici sunt con­­­­­si­­deraţi, în secolul al XIX-lea, persona­li­tăţi-cheie ale diferitelor culturi naţionale. Presti­giul lor, în timpul vieţii sau în postumitatea imediată, este imens şi aşa se explică de ce, în numeroase ţări, poeţii emblematici pentru întreaga literatură naţională au fost aleşi dintre poeţii romantici: Victor Hugo (Franţa), Leopardi (Italia), Byron (Anglia), Heine şi Holderlin (Germania), Puşkin (Rusia), Petöfi (Ungaria), Eminescu, la noi.

Unui poet romantic (Alfred de Musset) i se datorează expresia devenită celebră “răul secolului”, care formulează lapidar, în 1836, în Confessions d’un enfant du siècle, starea sufletească a tinerilor vremii, care trăiau într-un context istoric şi social mult inferior aspira­ţiilor lor. Musset avea în vedere rea­li­­tatea din Franţa, dar expresia sa a sfârşit prin a defini sensibilitatea generaţiilor tinere din toate ţările în care a pătruns romantismul,  acest curent artistic originar din Germania.

În epoca romantică, poeţii, scriitorii, artiştii sunt presupuşi a avea o natură demiurgică şi o­perele lor impun un cult cvasi-mistic – uneori prin perfecţiune, alteori prin temele abordate sau prin destinul creatorului. Opera şi artistul se află, pentru opinia publică romantică, într-o unitate imposibil de disociat şi, din acest motiv, eroul dintr-o operă este confundat cu o personalitate reală fie a autorului, fie a unui model exterior. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Byron după 1813, în anul publi­cării poemului său Childe Harold’s Pilgrimage.

- Publicitate -

Mitizarea  se poate produce în ambele sensuri şi tot Byron este exemplul cel mai elocvent în această privinţă. Viaţa lui tumultuoasă, pasiunile şi excesele sale au sfârşit prin a impune în Anglia, şi pentru mult timp, o imagine a sa mult mai negativă, mai sulfuroasă decât realitatea. Imaginea a fost corijată şi mitizarea s-a reluat în sens pozitiv datorită afecţiunii şi admiraţiei elitei greceşti, recunoscătoare pentru ralierea poetului englez (decedat, la 36 de ani, la Misssolonghi), la cauza naţionalistă grecească.

În felul acesta, cititorul din epoca romantică se află în raport cu opera scriitorilor pe care-i admiră  într-o poziţie apropiată de spi­ritul gnosticilor din primele secole creştine. Aidoma cărţii sfinte, Biblia, şi aidoma naturii – la rândul ei, o carte deschisă -, opera este depozitara unui sens secret şi unic, exprimând intenţia autorului ei, un adevărat demiurg seculari­zat. Scriitorii romantici iubesc jurnalele, confesiunile şi scrierile lor devin pentru cititori, o expresie mai mult sau mai puţin încifrată a biografiei autorului. Acesta  nu a fost totdeauna de acord cu o asemenea identificare categorică. Nu a fost  Byron, când era confundat cu eroul din Childe Harold’s Pilgrimage sau criticat pentru Don Juan şi, implicit,  nu era de acord, nici  Eminescu, atunci când explica geneza  Luceafărului printr-o concepţie personală asuprta  geniului şi nu ca o simplă travestire a unui episod biografic. Şi dealtfel, auto­rul romantic nu are încredere în cititorii săi: „Neştiut rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile / Zboară veşnic, îngânându-l / Valurile, vânturile”.

Cititorul ideal este în secolul al XIX-lea criticul literar care este un fel de tălmăcitor al autorului. Sau, cum spune Sainte-Beuve: “Cri­ticul nu este decât un ins care ştie să ci­tească şi care-i învaţă să citească şi pe alţii”. Găsim în această scurtă definiţie a criticului  sugerarea şi a incompetenţei cititorului obişnuit şi a componentei gnostice a  activităţii criticului.

Astfel încât, la începutul secolului al XX-lea, când mişcarea romantică lăsase loc altor orientări literare, o cunoscută, pe vremea aceea, autoare americană, Edith Wharton, va scrie, în 1903, în The Vice of Reading (Viciul lecturii), rânduri devenite celebre despre inoportunitatea lecturii, care nu face altceva decât să producă impostură şi o falsă mulţumire de sine. Lectura adecvată nu ar fi  la îndemâna tuturor : „Puţine vicii sunt mai greu de eradicat decât cele care sunt consi­derate, în general, virtuţi. Primul dintre ele este lectura. /…/ A fi un prost cititor ar putea fi considerat ca un nenoroc, dar în niciun caz o greşeală. Pentru ce am fi cu toţii cititori? Nu se presupune că am fi cu toţii muzicieni, dar cititori, ar trebui să fim cu toţii!”

Era cu un deceniu înainte de cursul de ling­vistică al elveţianului Ferdinand de Saussure, care va inaugura structuralismul şi, odată cu el, odată cu el, baza pentru viitoarele teorii literare ce vor aduce în prim plan intenţia textului.

Articolul precedent
Articolul următor
- Publicitate -

2 COMENTARII

  1. Pacat ca in paginile dvs. apar astfel de articole.
    Ca titlui este tendentios, nu mai are rost sa mentionam. Ce sa intelegem? Ca sunt sfintii sfinti dar fiecare cu pacatele lui, nu-i asa?
    Din nefericire, cel care scrie acest articol si care din prezentarea care i se face mai sus este ” ziarist, prozator şi traducător…. licentiat in litere, colaborator la mai multe reviste si publicatii”, nu intelege, sau daca o face atunci este rau intentionat, ca a copia o Psaltire ( al carei autor este psalmistul David ), pentru a o folosi pentru rugaciune, si fara a te pretinde autorul ei nu inseamna a plagia. De altfel, daca asta inseamna pentru dansul plagiat atunci merita informat ca toate cartile Noului Testament, inclusiv epistolele Sf. Apostoli au fost copiate cand treceau pe la diferite comunitati pana sa ajunga la destinatie. Asta se facea in primul secol dupa Hristos nu in secolul VI !
    Pentru o mai buna informare a autorului iata definitia din DEX:
    PLAGIÁT1, plagiate, s. n. Acțiunea de a plagia; plagiere. ♦ (Concr.) Operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept creație personală. [Pr.: -gi-at] – Din fr. plagiat. Sursa: DEX ’98 |
     
    Pacat ca a scrie articole care ataca Biserica devine un mod de a ne impune intr-o comunitate, precum pacat este si faptul de a acomoda, in ultima vreme din ce in ce mai des, in paginile ziarelor articole precum cel de sus, care sunt si prost documentate si nici nu reflecta un adevar, singurul lor „merit ” fiind improscarea Bisericii cu noroi. Daca este si in Post sau cu ocazia sarbatorilor inca si mai bine !
     
    Dan Bochis

  2.  Titlul este ironic, d-le Dan Bochis. Nici vorba de un atac sau de altcerva răuvoitor la adresa bisericii. De altfel, episodul relatat în articol este doar o introducere în subiectul principal. Din alt punct de vedere, la epoca celor doi călugări, ulterior sanctificați, nu exista conceptul de proprietate intelectuală asupra conținutului. Si aveti dreptate în ce privește circulația textelor sfinte prin copii. Dar sf. Finnian nu l-a acuzat pe sf. Colomban că a copiat psaltirea, ci doar că a copiat-o fără voia lui. La vremea aceea, actul copierii era o creație vrednică de admirație și a poseda o carte era un adevărat privilegiu.  Trebuie ținut seama că acela care a copiat psaltirea aflată în posesia sf Finnian va fi întâmpinat dificultăți de copiere pe care sf. Colomban  nu le-a mai avut. Așadar, pentru un călugăr al vremurilor acelea, meritul sf. Colomban ar fi parut mult mai mare decât era în realitate. Era din partea lui un fel de furt intelectual (sinonim pentru plagiat) și acesta va fi fost argumentul sf Finnian, de vreme ce i s-a dat dreptate.  Dar încă o dată: episodul acesta nu e semnficativ, decât ca introducere și titlul, cum îl numiți, provocator, avea tocmai rolul să vă trezească interesul față de ceea ce urmează.

Comments are closed.

- Publicitate -

Ultimele articole

Învinsă de Croația, Canada e eliminată de la Cupa Mondială

Selecţionata Croaţiei, vicecampioana mondială, a obţinut prima sa victorie la Cupa Mondială de fotbal din Qatar, 4-1 (2-1) cu...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -