Sintagmă şi paradigmă

Pilat din Pont

Discuţia despre lectură, sensul operei, competenţa cititorului, receptarea estetică a unui text etc. ne-ar atrage, dacă am dori să intrăm într-o analiză aprofundată, în domenii limitrofe literaturii, cu care aceasta se află într-o strânsă, deşi de mulţi ignorată, legă­tu­ră. E vorba despre ceea ce, în general, poartă numele de ştiinţe ale limbajului: retorică, sti­listică, poetică, semioti­că, naratologie, socio­lingvistică, psiholingvisti­că, lingvistică generativă, filologie etc.

Şi dacă adăugăm istoria, teoria şi critica literară, sociologia literaturii, estetica recep­tă­rii, hermeneutica etc, se vede limpede că, încer­când să mergem spre miezul lucrurilor, riscăm să ne afundăm într-un codru de concepte care ne-ar face să pierdem din vedere tocmai ceea ce ne interesează mai mult, şi anume bucuriile şi capcanele lecturii.

Trebuie să privim foarte de sus spre a distinge care dintre aceste concepte se de­taşează de celelalte ca instrumente de utilitate imediată pentru ameliorarea condiţiei noastre de cititori.

Elveţianul Ferdinand de Saussure, despre care am mai amintit, a ţinut între 1907 şi 1911 un curs de lingvistică generală, devenit celebru prin notele publicate de studenţii săi după moar­tea profesorului, în 1916. Ferdinand de Saussure a pus în cursul său bazele unei teorii care, cu punctul de plecare în lingvistică, avea să devină peste câteva zeci de ani o orientare dominantă, în mai toate disciplinele umanistice.

Potrivit lui Ferdinand de Saussure, limba, orice limbă, este un sistem alcătuit din uni­tăţi lingvistice între care există concomitent raporturi de dependenţă (sintagmatice) şi de asociere (paradigmatice). Sintagma este un cuvânt (de exemplu, “face”) sau un grup de cuvinte care se condiţionează reciproc spre a construi un sens unic  (“face nazuri”, “face mutre”), iar paradigma, un număr de asocia­ţii prezente mai mult sau mai puţin conştient în mintea vorbito­rului (de exemplu, cu “face”, cuvintele din aceeaşi familie lexicală: reface, prefa­ce, desface etc, între care el operează o alegere).

Raporturile de dependenţă (sintagmatice) şi cele de asociere (paradigmatice) sunt esenţiale pentru comunicare şi deci şi în actul lecturii. Ele determină în mare măsură receptivitatea cititorului în faţa unui text literar.

Simplificând la maximum, fiindcă nu hăţi­şurile teoretice reprezintă scopul serialului nostru, să luăm un exemplu simplu din Evan­ghelia lui Matei (27, 24): “Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii”. Sensul frazei, în acest punct, se referă la un personaj numit Pilat, care efectuează o acţiune concretă. Raporturile dintre cuvintele existente în frază au stabilit acest sens elementar. Dar fraza continuă – “zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Treaba voastră”. Sensul a devenit brusc altul. Expresia cu un sens unitar (sintagma) a-şi spăla mâinile, corelată cu nevinovat sunt de sângele şi cu ultima sintagmă, treaba voastră, semnifică altceva. Nu mai este vorba doar de o acţiune concretă, ci şi de una simbolică. Spălarea mâinilor în faţa mulţimii înseamnă declinarea oricărei res­pon­sabilităţi pentru condamnarea lui Isus.

Relaţiile sintagmatice condiţionează într-un text literar nu doar precizia şi claritatea conţi­nu­tului acestuia, ci şi efectele estetice introduse intenţionat de autor.

Dar aceste efecte sunt percepute de cititor în mod variabil, în funcţie de o anume subiectivitate. Şi aici, intervin relaţiile paradig­­ma­tice.

În exemplul de mai sus, Pilat este un personaj care pentru un necunoscător al istoriei testamentare şi al istoriei în gene­ral, nu are nicio semnificaţie. Chiar dacă versetul evan­gheliei este complet, identitatea lui Pilat şi totodată un sens profund al textului îi scapă. El nu are la dispoziţie niciun cuvânt care s-ar asocia cu Pilat şi cu care, eventual, l-ar putea înlocui.

Dimpotrivă, pentru un cunoscător al acestei istorii, cuvântului Pilat i se asociază şi expresii precum: guvernator roman, prefect roman, administratorul Iudeii. Aşadar, în loc de Pilat s-ar putea întrebuinţa oricare dintre aceste expresii şi textul şi-ar păstra integral sensul, inclusiv cel de a sugera natura raportului dintre adminis­tra­ţia romană şi mulţime. Împreună, ele alcătuiesc paradigma cuvântului Pilat.

Într-un plan superior, unde nu se mai pu­ne problema substituirii la nivelul unei sintagme, mulţimea asociaţiilor paradigma­­­tice pe care un cititor le deţine în raport cu un text literar repre­zintă un fond de cunoş­tinţe utile pentru mai uşoara înţelegere a textului. Un cercetător american, E. D. Hirsch, într-o lucrare celebră – Validity in Interpretation (1967) – numeşte fondul acesta de cunoştinţe cultural literacy, instrucţie culturală. Cărţile ca­re cer cititorului un fond bogat de paradigme, o cultural literacy avansată, sunt considerate de unii, în mod greşit, ca fiind dificile – de exemplu, romanele Doctor Faustus şi Muntele vrăjit, ale lui Thomas Mann.

Consecinţe ale relaţiilor subtile paradigma­-tice şi sintagmatice sunt şi comicul de limbaj ori, la cealaltă extremitate a expresivităţii lite­rare, efectul poetic. Caragiale şi Eminescu ne plac din aceleaşi motive.

Ultimele articole

Articole similare