Lecturi dificile

Ideea că unele lecturi sunt mai dificil de întreprins decât altele face parte dintre adevărurile cele mai comune în orice discuţie despre ce, cât şi cum citim. Şi dacă lectura este un joc, aşa cum susţin, printre alţii, filosoful Georg Gadamer şi criticul Michel Picard, evident că jocul poate fi mai simplu sau mai complex, să solicite abilităţi elementare sau rafinate, să producă satisfacţii imediate şi trecătoare sau întârziate şi durabile etc.

De asemenea, nici cititorii nu sunt toţi la fel, diferenţiaţi cum sunt prin vârstă, nivel de şcolarizare, cultură şi experienţă literară.

Şi nici criticii. Judecăţile acestora ilustrează puncte de vedere care, chiar dacă aparţin unor profesionişti, cu o autoritate mai mare decât a unui simplu cititor, nu constituie totuşi un gir de infailibilitate. Istoria literară abundă de exemple în care critici prestigioşi s-au înşelat cu privire la valoarea unor opere. Cazul cel mai ilustru este cel al lui Sainte-Beuve (1804-1869), unul dintre cei mai importanţi critici francezi, care nu a avut multă înţelegere pentru opera lui Balzac, Stendhal şi chiar a prietenului său, Baudelaire (pus pe picior de egalitate cu un poet obscur al vremii, Pierre-Jean de Béran­ger). Nici Marcel Proust nu a găsit admiratori de la început printre confraţii lui. André Gide, care era lector pentru editura Gallimard, i-a respins manuscrisul primului volum de circa 700 de pagini, în pofida insistenţelor bunului prieten al lui Proust, prinţul Antoine Bibescu. Autorul l-a editat pe cont propriu, la Grasset.

Scriitorul şi eseistul Pierre Bayard a publicat în 2002 o carte care s-a bucurat de succes şi care a fost tradusă şi în româneşte sub titlul Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit. Autorul observă că, în societatea contemporană, în cercurile cultivate şi profesionale legate de domeniul cărţii, se manifestă trei constrângeri care legitimează o strategie de comunicare despre cărţi fără a le citi: obligaţia de a citi, obligaţia de a fi citit cartea în întregime şi obligaţia ca, atunci când emiţi opinii despre o carte, să o fi citit. “Astfel, ironizează autorul, este de neimaginat faptul că universitarii din facultăţile de litere nu fac altceva decât să răsfoiască opera lui Proust, şi nicidecum s-o citească integral, ceea ce totuşi se întâmplă cu majoritatea dintre ei”. Şi mai jos adaugă:

“În mediul specialiştilor, datorită triplei contradicţii pe care tocmai am semnalat-o, minciuna este generală”. Cartea însăşi este pusă sub semnul unui witz al lui Oscar Wilde: “Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu o critică; suntem atât de influenţabili!”.

Eseistul francez este, de bună seamă, paradoxal şi uneori şarjează, dar cartea lui nu este, în ciuda aparenţelor, o pledoarie pentru lene intelectuală. Căci a vorbi despre Proust sau despre Joyce cu pricepere, dar fără să-i fi citit, presupune o întinsă cultură literară, rezultată tocmai în urma altor lecturi susţinute şi variate (recenzii, comentarii, enciclopedii şi istorii literare, scriitori precursori etc.). Cu alte cuvinte, ideea lui ar putea fi formulată astfel: “Puteţi evita să citiţi cărţile care vi se par dificile şi să fiţi în continuare o persoană cultivată ori un comentator avizat, dacă citiţi multe altele despre ele”. E o recomandare care se adresează iubitorilor de lectură, nu necititorilor (analfabeţi sau detestând lectura). Şi e, totodată, conformă cu unul dintre drepturile nescrise acordate cititorului, indife­-­rent de nivelul său de performanţă culturală.

Ideea cărţii lui Pierre Bayard i-a surprins mai ales pe cititorii obişnuiţi, adică pe cei care, eventual, pot admira şi invidia capacitatea unor personalităţi ilustre, precum Nicolae Iorga la noi, sau John Kennedy la americani, de a parcurge rapid un număr impresionant de pagini. Dar pentru cititorii profesionişti, aşa cum sugerează de altfel şi autorul,  ea nu reprezintă  o noutate. Umberto Eco, bibliofil, semiotician, romancier prolific şi, mai presus de orice, un mare erudit,  şi Jean-Claude Carrière, scenarist celebru, eseist şi om de teatru vorbesc în acelaşi sens în cartea lor  N’espérez pas vous débarrassez des livres. “Adevărul este că  avem acasă, zeci sau sute de cărţi ori chiar mii de cărţi (dacă biblioteca noastră este impozantă) pe care nu le-am citit. Totuşi într-o bună zi vom ajunge să luăm aceste cărţi în mână şi să realizăm că le cunoaştem (Umberto Eco)” Sau: ”În legătură cu cărţile din bibliotecile noastre pe care nu le-am citit şi pe care, în mod sigur, nu le vom citi vreodată : avem fiecare ideea să punem de-o parte cărţi cu care ne vom da întîlnire mai târziu, mult mai târziu, poate într-o altă viaţă. Este teribilă tânguirea unor inşi pe patul de moarte că le-a venit ceasul din urmă şi nu l-au citit încă pe Proust” (Jean-Claude Carrière).

Dar uneori nu conţinutul ca atare este dificil, ci formula artistică, opusă obişnu­in­ţe­lor curente dintr-o anumită epocă. Se întâmplă apoi ca această formulă artistică să se impună şi să devină, într-un fel, clasică.

Iată, de exemplu, opinia unui alt critic francez despre un spectacol de teatru cu două piese, la Paris: “Nimic nu-i mai lugubru decât un farsor demodat. Absurditatea, /…/ inepţia ridicată la rangul de dogmă, băşcălia, jocurile de cuvinte, /…/ excentricitatea muncită, originalitatea căznită, /…/, domnul care se gâdilă ca să ne facă să râdem şi acela care şi-a fixat ca misiune să-l epateze pe burghez, cunoaş­tem asta de foarte, foarte, foarte multă vreme”.

Judecăţile acestea atât de severe, semnate de criticul Jean-Jacques Gautier, datează din 1951 şi se referă la piesele lui Eugen Ionescu Cântăreaţa cheală şi Lecţia, care, la început, au fost jucate în faţa unor săli aproape goale. Pentru mica istorie, este de menţionat că titlul primei piese (La cantatrice chauve) se datorează unui incident fericit. În timpul uneia dintre primele repetiţii, un actor trebuia să spună, aşa cum era în textul piesei, “qui avait pris pour femme une institutrice blonde”. Dar un lapsus l-a făcut să pronunţe, în loc de “institutrice blonde”, “cantatrice chauve”. Replica a fost imediat reţinută de autor şi a determinat  schimbarea titlului, care iniţial trebuia să fie Limba engleză fără efort (L’Anglais sans peine). Cu acest titlu schimbat, piesa a fost reluată şi, în 1957, împreună cu Lecţia, a avut un succes răsunător.

Astăzi, după 55 de ani, Teatrul La Huchette încă mai joacă, fără întrerupere, de luni până sâmbătă, cele două piese ale “farsorului demodat” şi numărul spectaco­lelor cu ele a depăşit de mult cifra de 17 mii. În anul 2000, teatrul a fost distins cu premiul Molière d’honneur pentru fidelitatea sa  faţă de Eugen Ionescu. (va urma)