Lectură şi relectură

ReadingE un truism să afirmăm că una dintre condiţiile elementare ale satisfacţiei pe care ne-o provoacă o operă – literară, artistică, filosofică etc. – este înţele­ge­rea. Dacă o operă ne depăşeşte înţele­gerea, reacţia normală este abandonarea efortului de a o cunoaşte. Putem res­pecta cu umilitate acea operă sau, dimpotrivă,  îi putem nega valoarea,  sprijinin­du-ne pe di­fe­rite criterii  ori comparând-o negativ cu alte opere pe care le înţelegem, dar preţuire în reală cunoştinţă de cauză nu putem avea. Putem, eventual, mima preţuirea,  – şi mulţi fac aşa – ca să nu părem obtuzi sau necultivaţi, dar aceasta este altă situaţie şi deci altă discuţie.

Revenind la lectură, e bine să observăm că există multe situaţii când o lectură presupune, pentru mai buna înţe­legere a textului, aproape obligatoriu o relectură. Poezia, de exemplu, se sa­vu­rează prin lecturi succesive care-i dezvă­luie mereu alte şi alte semnificaţii şi frumuseţi.

Astfel, când citim următoarele versuri dintr-o poezie de Ion Barbu, dacă ne oprim la prima lectură, riscul este să nu înţelegem mare lucru şi să nu apreciem decât muzica­litatea: E temniţa în ars nedemn pământ / De ziua fânul ra­ze­lor înşeală / Iar capetele noastre dacă sânt / Ovale stau de var ca o greşeală. Este obligatoriu să recitim, eventual de mai multe ori, toată poezia şi să-i des­cifrăm nucleul de la care se dezvoltă  metafora complexă, aidoma unui măr care se îm­­­plineşte pornind de la un sâm­bure invizibil.

Pe de altă parte, bucuria cititorului de poezie nu seamănă cu cea a cititorului de romane, pentru care interesul textului este legat de deznodământul evenimen­telor narate. În cazul poeziei, cititorul vrea să retrăiască emoţia primei lecturi, oridecâ­teori se află într-o dispo­ziţie favorabilă şi, din acest motiv, adesea el preferă să memoreze poemele care îi plac în mod deosebit. Odată memorate, poemele acestea alcătuiesc un fel de bibliotecă mintală foarte selectă, cu acces nelimitat la ea, în toate circumstan­ţele şi în toate locurile. Este notorie, în acest sens, experienţa trăită şi des­cri­să de mulţi cărturari, arestaţi din motive politice – reale sau imaginare – şi condamnaţi apoi la ani grei de închisoa­re. Literatura memorată a fost pentru ei o sursă de rezistenţă morală şi un mij­loc, deloc neglijabil, de supravieţu­ire spirituală.

Tot astfel, se recitesc cu plăcere numeroase proze scurte în care esenţiale nu sunt invenţia epică şi suspansul, ci expresivitatea şi autenticitatea persona­jelor. Se află în această situaţie mai ales proza umo­ristică. Schiţele lui Caragiale, poveştile lui Creangă sau, dintre scrii­torii străini, povestirile lui Mark Twain, Jerome K. Jerome, O’Henry ş.a. se recitesc cu plăcerea cu care se reci­tesc poeziile – deşi natura expresi­vi­tăţii lor literare este diferită.

Se recitesc, de asemenea, proverbe­le, maximele şi aforismele, pentru va­loa­rea lor sapienţială şi pentru concizia adevă­rurilor exprimate. De multe ori, şi ele se memorează, aidoma versurilor, şi fac parte din biblioteca noastră mintală. Există o cantitate imensă de proverbe, maxime şi aforis­me în toate literaturile lumii, datorate unor autori celebri.

Unele exprimă adevăruri general omeneşti, altele sunt concluzii ironice şi subiective ale unei experienţe personale: Nevoile trupului sunt măsura a ceea ce fiecare trebuie să aibă, aşa cum piciorul este măsura încălţămintei (Epictet); Eul este demn de ură (Pascal); Oamenii se guvernează cu mintea. Nu se joacă şah cu sufletul (Chamfort); Inteligen­ţa este lucrul cel mai bine distribuit în lume, căci fiecare se crede atât de bine înzestrat cu ea încât chiar şi cei mai greu de mulţumit în oricare altă pri­vinţă nu-şi doresc să aibă mai multă decât au (Descartes); Nimic nu te împiedică mai tare să fii natural decât dorinţa de a părea că eşti (La Roche­foucauld); E mai bine să-ţi risi­peşti tinereţea decât să nu faci nimic cu ea (Georges Courteline).

Nu se recitesc, în general, romanele, dar în cazul celor de mare valoare, re­lectura este recomandabilă. Mai întâi, pentru că, aşa cum am mai scris, o carte recitită după un anumit timp nu mai este pentru noi aceeaşi carte. Ne-am transfor­mat, am evoluat biologic şi cultural, aşa încât Anna Karenina citită la două­zeci de ani este diferită de Anna Karenina recitită la cincizeci.

În al doilea rând, relectura este utilă pentru că, aşa cum spunea scriitorul Léon Daudet, ea ne poate ajuta să înţe­legem tehnica autorului. Sainte-Beuve, în  secolul al XIX-lea, lansase princi­-piul potrivit că­ruia criticul trebuie să folosească cerneala din călimara autorului atunci când scrie despre el. Tot astfel, cititorul care vrea să înţeleagă de ce preferă o anumită carte în comparaţie cu o alta având un conţinut asemănător, trebuie, în limita posibilului, să încerce, printr-o nouă lectură, să descifreze felul în care a procedat autorul apreciat sau, dacă rămânem în spiritul metaforei lui Sainte-Beuve, să-i examineze cerneala. Aceasta cu atât mai mult cu cât experienţa ne arată că mulţi dintre cititorii pasionaţi încep, la un moment dat, să scrie şi ei – fie proză, fie, mai des, versuri.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare