Pe 10 septembrie am primit un mesaj de e-mail care mă anunţa că, o zi mai târziu, la sediul Teatrului Evreiesc de Stat de la Bucureşti, urma să se desfăşoare o “după amiază dedicată poetului român din Canada George Filip”. Organizatori ai evenimentului erau instituţia gazdă şi Ambasada Canadei la Bucureşti. Opt actori, în frunte cu Maia Morgenstern, urmau să citească din paginile autorului, în prezenţa acestuia.
Dacă aş fi fost în Bucureşti, m-aş fi dus. Dar eram la Bratislava, aşa că m-am mulţumit să-i transmit “monstrului”, prin cel care-mi pasase vestea, preşedintele PAS-ului, felicitările mele. Să te recite Maia Morgenstern, cu oblăduirea Ambasadei Canadei, este un soi de binemeritată recunoaştere, mi-am spus.
De multă vreme n-am mai folosit abrevierea PAS, aşa că iată-i înţelesul: Prima Asociaţie de Scriitori a românilor canadieni. Cronologic vorbind, desigur. Cât despre “monstru”, acesta este calificativul aplicat de poet posesorilor de cantităţi incomensurabile de geniu. Uneori şi-l aplică lui însuşi, reproducând, înţeleg, spusele unor cititori rafinaţi de poezie despre el.
Pe 13 septembrie am mai primit un mesaj, de la acelaşi expeditor. Aflam că spectacolul fusese anulat de organizatorul gazdă, Teatrul Evreiesc, cu doar câteva ore înaintea planificatei lui desfăşurări. Motivul îl constituia aducerea la cunoştinţa conducerii Teatrului, printr-o misivă electronică primită de la Montréal, a unor “afirmaţii antisemite” făcute cândva de poet. În scris, în corespondenţă pe e-mail, după cum rezulta din proba ataşată misivei. Dacă au fost mai multe misive primite de la Montréal, ori dacă au fost mai multe probe, nu cunosc. Expresia incriminantă care mi-a ajuns la cunoştinţă este “făcut săpun”.
Îmi pare rău pentru poet. Îmi pare rău pentru situaţia în care a fost pus tocmai acum, la aproape 75 de ani de viaţă. Ajuns la sediul teatrului la ora programată, a fost total ignorat de organizatori şi a trebuit să părăsească incinta ca un infractor. A fost urmat, înţeleg, în semn de fidelitate, de jumătate dintre cei prezenţi în sală, restul rămânând să asiste la un spectacol improvizat, înlocuitor de avarie al celui planificat.
Primul meu gând, care nu s-a schimbat, a fost că turnătorii sunt măgari, mici la suflet, demni de dispreţ. Ei ştiu că poetul, când a tastat cuvântul săpun, vorbea cu paharul. Au folosit prilejul pentru o reglare de conturi, în cel mai pur stil mafioto-comunitar.
Pe de altă parte, mi-am spus că şefii Teatrului evreiesc n-au greşit. În timpul, scurt, pe care l-au avut la dispoziţie, cum ar fi putut ei să facă anchetă ca să afle dacă autorul expresiei antisemite menţionate este un pitecantrop rasist ori un om ostenit de o dispută urâtă cu un fost coleg de asociaţie de scriitori şi exaltat de ceva tărie din producţia proprie?
Mai mi-am spus şi că poetul trebuie să tragă o lecţie. Una cam tardivă, dar, în continuare, utilă. Când e băut, să stea departe de tastatura calculatorului, dacă merge Internetul. Dacă nu merge, se poate apropia, că mai mult de o poezie proastă nu riscă. Astea fiind spuse, mă îndepărtez şi eu de laptop, cu dorinţa fermă de a bea un pahar de Recaş alb.
