Corneliu Coposu – Singurul onor

Corneliu Coposu
Corneliu Coposu

“Alături de sicriu, pe o pernă vişinie, se află Legiunea de onoa­re franceză, singurul onor de care ma­re­le dispărut s-a bucurat în viaţă”.

Am citat din comentariul unei agenţii de presă, făcut cu ocazia funeraliilor din 11 noiembrie 1995 ale celui care a fost Corneliu Coposu. Cu alte cuvinte, în cei aproape şase ani care trecuseră de la pretinsa răstur­nare a regimului comunist, doar preşedintele Republicii franceze şi Guvernul francez au avut răgazul să se pronunţe în privinţa celei mai prestigioase personalităţi din cohorta celor care s-au devotat luptei pentru democraţie şi libertate în ţara noastră.

În acelaşi răstimp, preşedintele şi guvernul României – fără a mai vorbi de Academia Română şi de senatele universitare (înainte de a fi devenit deţinut politic şi apoi muncitor necalificat în construcţii, Corneliu Coposu a fost doctor în ştiinţe juridice) – nu au găsit de cuviinţă să recunoască faptul că, fără el, Româ­nia şi poporul român ar fi însemnat mai puţin pe plan internaţio­nal, că prin el România a dat o semnificaţie aparte conceptului de democraţie, de inde­pen­denţă şi de inte­gritate naţională, dar şi de toleranţă între oameni de etnii şi de convingeri diferite.

Dimpotrivă, până la data la care a fost răpus de boală şi de suferinţă, Corneliu Coposu a fost ţinta unor aberante atacuri calomnioase şi denigratoare, numele său fiind asociat, dintr-o criminală rea credinţă, cu al unui vân­zător de neam, care a huzurit prin cafene­lele pariziene, în timp ce poporul român mânca salam cu soia.

Din multitudinea scenariilor prin care s-a urmărit asmuţirea oamenilor neinformaţi împotriva adevăraţilor patrioţi, un episod semnificativ al dimensiunii mani­pulării maselor, un adevărat sacrilegiu împotriva neamului nostru, s-a petrecut la aniversarea de la 1 decembrie 1991, de la Alba Iulia, a Unirii Transilvaniei cu Ţara.

Atunci şi acolo, în oraşul care simbolizează apogeul aspiraţiilor româneşti, fiii unor foşti “ilega­lişti” comunişti (care, în perioada interbelică, se dedicaseră “luptei pentru dezmembrarea statului român”, considerat de ei imperialist şi multina­ţional), aşadar fiii unora dintre aceştia, ajunşi după decembrie 1989 în fruntea ţării, au fost îndelung ovaţionaţi şi aplaudaţi de către mulţime.

Tot atunci şi tot acolo, la Alba Iulia, reprezentanţii partidelor naţio­nale, făuritoare ale întregirii ţării, în majoritatea lor bă­- trâni supra­vie­ţuitori ai temniţelor comuniste (în care fuseseră arun­caţi tocmai pentru înăbuşirea sentimentelor naţional-patriotice), printre care şi Corneliu Coposu, au fost huiduiţi de către aceeaşi mulţime, manipulată de către reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale, aflat la putere.

Evenimentul se înscrie cu litere negre în istoria recentă a diversiunii, deoarece în primele rânduri ale mulţimii adunate la Alba Iulia, în împrejurarea la care ne referim, fuseseră plasaţi copii de şcoală, care purtau pancarte cu tricolorul românesc. Această murdărire a conştiinţei copiilor, prin implicarea lor într-un joc meschin al intereselor anti-româ­neşti, este impardonabilă. Ne putem cu uşurinţă imagina ce sentimente îi vor fi încercat pe cei care, închinându-şi întreaga viaţă idealurilor româneşti de unire, s-au trezit, după ieşirea din închi­sori şi din lagărele comuniste, huiduiţi de copii cu drapele româ­neşti, într-o zi a serbării Unirii.

Urmaş al mai multor ge­neraţii de preoţi români ardeleni – toţi, personalităţi de frunte ale rezistenţei româneşti din Transilvania aflată în interiorul grani­ţelor austro-ungare -, Corneliu Coposu va rămâne în memoria poporului român ca un cavaler al onoarei neînfrânte – atestată, iată, printr-o înaltă decoraţie franceză. Singurul onor, ce îi va fi fost îndeajuns pentru marea sa modestie.

Ultimele articole

Articole similare