Un ganditor antic in secolul XX
Editura Humanitas din Bucuresti a publicat de curand in colectia Memorii, jurnale, convorbiri, un volum de interviuri acordate de Emil Cioran intre 1972 si 1992.
Dincolo de dimensiunea culturala a vietii unui «filozof francez de origine romana», cum il defineste Le petit Larousse pe Emil Cioran cu care si cultura romana se mandreste, intram in contact prin aceste interviuri, publicate mai intai la Gallimard, cu istoria sensibila a unui imigrant narand cu simplitate procesul propriei aculturatii, a eforturilor sale de adaptare si, in cele din urma, de contopire in cultura si civilizatia franceza. Interviurile pornesc de departe, fiindca aproape toti interlocutorii lui Cioran se arata interesati sa caute in trecutul indepartat al filozofului originea pesimismului si, cum le numeste el insusi, a insolentelor sale.
Asadar, dupa o copilarie «nemaipomenit de fericita la poalele Carpatilor», Cioran ajunge la varsta de 10 ani la Sibiu, care facea parte din Imperiul austro-ungar. Desprinderea de copilarie a fost traumatizanta, dar benefica sub raportul formarii intelectuale: «Totdeauna, m-am simtit oarecum legat de Imperiul… in care totusi noi, romanii eram robi!» El iubea cu deosebire muzica maghiara tiganeasca, se simtea apropiat psihologic de maghiari si era indignat de fatalismul poporului roman. «Sint o corcitura de maghiar si roman» declara el lui Fernando Savater intr-un interviu din 1977. Dar fatalismul, detestat in tinerete, a sfarsit prin a deveni propria sa filozofie despre istorie. Cultura si multimea cartilor citite i-au confirmat ca taranul roman avea dreptate. De Sibiu este legata «tragedia» sa personala, «cea mai mare ce i se poate intimpla cuiva»: pe la douazeci de ani si-a pierdut somnul si, din hoinareala nocturna nesfarsita pe strazile Sibiului, a rezultat prima sa carte, «Pe culmile disperarii», despre care spune ca – desi «foarte prost scrisa, fara nici un stil» – ea contine totusi intreaga sa gandire. Mai tarziu, prin ’36-’37, are o experienta neplacuta de profesor la Brasov. Este poreclit Nebunul si aceasta scurta perioada este singura in care Cioran a avut o slujba regulata. Ajuns la Paris cu o bursa in 1937, nu lucreaza nimic pentru teza de doctorat care-i justifica trimiterea acolo si traieste intr-un apartament inchiriat cu luna. «Sunt cel mai inactiv om din Paris» spunea el cu un fel de mandrie, intr-un interviu din 1972. Uraste scrisul. Face plimbari lungi cu bicicleta, mananca gratuit la cantina studenteasca, sperand ca va face asa toata viata, fara sa fie obligat sa munceasca.
«Izgonirea din paradis» se produce insa cand apare o lege interzicand inscrierea la facultate a celor de peste 27 de ani. Prin 1960, se muta intr-un apartament micut cu o chirie modica, procurat de o misita careia ii oferise un exemplar din «Istorie si utopie». Cat priveste scrisul, in 1947, in timp ce traducea Mallarmé, si-a pus intrebarea: «De ce sa-l traduc pe Mallarmé intr-o limba pe care n-o stie nimeni?» si a inceput sa scrie in frantuzeste. Pana la sfarsitul vietii si-a interzis cu desavarsire sa mai scrie si sa mai vorbeasca romaneste – chiar si cu prietenul Eugen Ionescu – intrucat a avut mereu sentimentul ca limba romana este periculoasa; o revenire fie si partiala la ea i-ar fi compromis total sansele de scriitor francez.
Prima carte, «Tratatul de descompunere», a scris-o de patru ori («Daca Pascal a rescris de saptesprezece ori anumite Scrisori provinciale, de ce sa nu scriu si eu, un metec, cartea asta de patru ori?»), consultandu-se pentru corectitudine cu un prieten basc, cunoscator desavarsit, pana la pedanterie, al limbii franceze. Dar cand a inceput sa-i citeasca intr-o cafenea ce scrisese, prietenul a adormit dupa prima pagina. Mai mult decat atat, a refuzat apoi s-o citeasca singur ca sa-si formuleze o opinie. Ïn schimb, a citit-o in manuscris poetul Jules de Supervielle, care i-a spus: «E incredibil cat de mult m-a stimulat cartea dumitale». Pe urma, dupa aparitia cartii, Camus, pe care nu l-a intalnit decat o singura data, l-ar fi minimalizat fara temei: «Acum trebuie sa treceti in domeniul lucrurilor care sunt intr-adevar intelectuale». A doua carte, «Silogismele amaraciunii», n-a avut nici ea o soarta mai buna. Timp de aproape douazeci de ani, lunga perioada de cvasi-anonimat pentru Cioran, nu s-au vandut decat doua mii de exemplare. Republicata tarziu intr-o noua editie, ea s-a plasat insa, miraculos, printre cartile care «faceau cea mai mare valva». In general, din tot ce-a scris, Cioran nu considera ca fiind esentiale decat trei carti: «Despre neajunsul de a te fi nascut», «Silogismele amaraciunii» si sapte pagini din «Caderea in timp». «Aceste trei carti ar fi fost, desigur, de-ajuns si nu voi inceta sa repet ca am scris prea mult». Iar la o intrebare in legatura cu ce se pierde cand treci dintr-o limba in alta, Cioran raspunde cu o umilitate deconcertanta: «Scriu o proza arida, nu o limba directa. N-as fi putut scrie niciodata un roman, sa descriu ceva ce am trait».
Personalitatea lui Cioran, asa cum se descifreaza din aceste interviuri, era lipsita de orice morga, de orice tendinta de a-si infrumuseta biografia si experientele. Omul care se arata atat de critic fata de istoria sa romaneasca nu a facut totusi nici un demers ca sa obtina cetatenia franceza. Era de o sinceritate totala, autentic, sensibil, patimas, plin de contradictii, lipsit de complezenta fata de sine; refuza poncifele si detesta sa-si confectioneze o imagine comerciala, buna «de iesit in public». Nu este greu de inteles de ce, in pofida putinelor sale relatii literare, a saraciei si a independentei pe care si le-a aparat toata viata cu perseverenta, Cioran devenise in ultimii ani o personalitate atat de incitanta. El era in fond, in tulburatul si, in multe privinte, detestabilul secol al XX-lea, un exemplar rarissim de ganditor antic, un Epictet detasat de marasmul din jurul lui, nimerit intr-o lume ce i se parea complicata, mioapa, absurda si condamnata sa dispara. Un pesimist, desigur, dar un pesimist fericit, care-si iubea contradictiile.

CITEȘTE ȘI:  Iohannis: Statul român are multe de învățat de la românii din diaspora
Ad
Articolul următorPierre Bourque si comunitatea romana
Mircea Gheorghe
Mircea Gheorghe (n. 1943), ziarist, prozator şi traducător, stabilit din 1990 în Canada. Licenţiat în litere (Bucureşti, 1966). Colaborator la mai multe reviste din România şi diaspora. Scrie la Pagini româneşti din 2002. A publicat sinteze despre istoria criticii şi ideilor literare, traduceri din F. Braudel, P. Chaunu şi J.-M. Guyau, precum şi cărţile Partida de canastă (Polirom, 2005, proză scurtă), Imprevizibilul triumf (Institutul European, 2008, eseuri), Clepsidra (EuroPress, 2010, roman), O adevărată familie (Adenium, 2013, proză scurtă)