FESTIVAL DU NOUVEAU CINÉMA

Citește și

Mica-i lumea asta mare!
Barometru impartial al spiritului lumii, filmele selectionate pentru Festivalul montrealez numit «du Nouveau Cinéma» reflecta, an dupa an, in imagini din ce in ce mai crude si dureroase, o lume fara speranta.
Acum doi ani, documentarul romano-german despre oamenii din Delta Dunarii («Asta e», regia Thomas Ciulei), improsca spectatorii, pana la greata, cu o promiscuitate virulenta. Pe langa acest documentar, filmele lui Mircea Daneliuc pareau a fi pentru domnisoare de pension, si Doamne, numai cine le-a vazut stie ca Daneliuc nu e un artist retinut. Ciulei abandonase orice dorinta de bine sau frumos: de la lipsa de relief a imaginii, de la secventa de scabroase injuraturi intre cei doi soti betivi pana la sufocanta lipsa de perspectiva, totul era o etalare de scarbosenie.
Apoi, in 2002, a fost «Les plaisirs interdits», de Xian Jiang, film din Republica Populara Chineza. De o frumusete estetica ce egala momente din Truffaut sau Antonioni, disperarea vietii personajelor aluneca lin, ca otrava in urechea lui Claudius.
Anul trecut, «De cand Otar a plecat…», filmul Juliei Bertucelli, co-productie franco-georgiana, a starnit entuziasmul spectatorilor: desi fara iluzii, lumea Georgiei contemporane era luminata de umanismul personajelor.
Ma voi opri doar asupra a patru filme prezentate in acest an, filme pe care le veti putea vedea, sunt sigura, in urmatoarele luni in programarea de la Cinéma du Parc sau de la Ex-Centris. Daca vreti sa vedeti si altceva decat filmele hollywoodiene.
Filmul franco-israelian prezentat anul acesta in Festival, (regia Keren Yedaya) deschide panorama lipsei de speranta a lumii contemporane.
Intr-un cartier din Tel-Aviv, cu case la fel de leproase ca intr-un cartier de «blocuri noi» din Romania, o adolescenta, Or, isi imparte timpul intre scoala si lucrul de seara pentru Haim (spalatoare de vase intr-un restaurant probabil, dar ce restaurnat! spatiul de lucru e de marimea unui closet de tren). Or se ocupa ca o mama buna si iertatoare de propria ei mama, care se prostitueaza pentru a avea din ce trai. Or se lupta sa o impiedice pe mama ei sa mai iasa in strada. Chiar cu pretul propriei ei vieti. Premiat la Cannes cu Marele Premiu al Criticii de film, filmul este notabil pentru echilibrul tonalitatii naratiunii, ce scapa de numeroasele capcane care l-ar fi putut plonja in patetism.
Efluviul de dragoste dintre mama si fiica gaseste o replica violenta in filmul din Hong-Kong «Palaria verde» (regia Liu Fen-Dou). Se spune ca, in trecut, cei ce se prostituau erau obligati sa poarte o palarie verde. In lumea contemporana, locutiunea este utilizata pentru a desemna partenerul inselat. Si este o insulta.
«Ce este dragostea?» intreaba un baiat pe politistul care incearca sa negocieze eliberarea unei captive. Si cum politistul nu stie sa raspunda, baiatul isi zboara creierii.
Politistul este si el, ca tanarul sinucis, un sot inselat. «Palaria verde» este filmul umilintei de a te simti indezirabil, de a te simti inutil. Lipsa de speranta a celor ce-si construiesc viata numai in raport de persona pe care o adora. Un vid dezolant al vietilor irosite.
«Nu ti-e frica sa mori?» il intreaba politistul pe tanarul delincvent. «Nu mi-a fost frica de dragoste si crezi ca o sa-mi fie frica sa mor?» rasuna ultima replica a baiatului, inainte de a-si pune pistolul la tampla.
Filmul lui Ghenadi Sidorov este o fresca a unei societati faramitate, fara ordine si fara Dumnezeu. Savuros prin personaje, pacatuieste prin bunavointa de a da un happy-end si astfel putina speranta.
Intr-un satuc pustiu de pe intinsul enormei Rusii, au mai ramas 7 babe si idiotul satului. Din garnizoana ce se afla undeva, dincolo de dealuri, apar ba tancuri (pentru ca toata garnizoana se aprovizioneaza cu vodca de fabricatie locala din sat), ba nevasta maiorului, fugarita de sot si batuta rau, ba un tanar dezertor, satul de bataile pe care le indura de la maiorul cu pricina care, de altfel, e un «baiat bun», ce nu se codeste sa intrerupa o manevra ca sa darame o casa abandonata cu un obuz de tanc, pentru ca babutele sa aiba lemne de foc. In acest loc apare o familie de refugiati kirkizi. Musulmani. Amestecul de humor si de lacrimi este garantat.

Aceeasi lume in cautare de sens si de sistem de valori apare si in «Exils», filmul lui Tony Gatliff. Cine a vazut «Latcho Drom» sau «Gadjo dillo» (nota mea: schimbati putin accentul francez si veti obtine atat de familiara expresie «Gagiu diliu») stie care e forta lui Gattliff. «Exils», premiu de regie la Cannes in 2004, fascineaza printr-o curatenie care n-are nimic de-a face cu moralitatea curenta. Personajele cauta un sens vietii: Zano, (Romain Dury) care «pare tigan», cum spune un interpret de flamenco, este de fapt algerian. Parintii lui au fugit in Franta. El isi cauta radacinile. Intr-un voiaj initiatic, alaturi de prietena lui Naima, care se autodefineste «algerianca nascuta in Franta», parcugand Franta si Andaluzia, intalnesc algerieni care fac drumul invers, incearca sa intre in Franta ilegal. Peste tot, politia ii urmareste, aresteaza emigrantii ilegali. Insa peste tot, fraternitatea celor haituiti este capabila sa contracareze barierele legalitatii. O omenire in exil pare sa fie linia conductoare a acestui film. O omenire care se cauta, se defineste prin legatura cu traditia pe care fiecare o simte in suflet. Sfarsitul filmului, o superba secventa de exorcism intr-un soi de ritual suffi, ne aminteste de minunata secventa din finalul filmului «Nostalgia», de Andrei Tarkovski. Daca nu cunoasteti acest film, lent si dureros pentru oricine, dar mai ales pentru cei ce nu traiesc pe pamantul unde s-au nascut, mergeti si-l inchiriati la Boite Noire sau la PHOS. Merita.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Directorul CIA: Putin poate deveni periculos şi nesăbuit dacă se va simți încolțit

Preşedintele rus Vladimir Putin poate deveni ''destul periculos şi nesăbuit'' dacă se va simţi încolţit în urma evoluţiei nefavorabile...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -