Critica aprinsa a manelelor a devenit de mult o practica la moda printre acei romani ce doresc sa-si sublinieze cu discretie si rafinament calitatea formatiei lor intelectuale. O problema de greutate mereu abordata in discursurile neoficiale ale unor astfel de persoane este degradarea culturii nationale romanesti, ca o consecinta a proportiilor pe care le ia amenintatorul fenomen al manelelor. «Dom’le, a crescut incultura, dom’le! Nu mai termina astia cu manelele (spus accentuat) si cu toate vulgaritatile lor!» – «Sigur, sigur, manelele… Ce-s astea dom’le, ca muzica nu-i?! O doina sau un Strauss nu mai stie lumea sa asculte, dar la manele roiesc ca mustele.» Construite mereu pe acelasi calapod, aceste dialoguri partial standardizate pot fi analizate in variate feluri. Inainte de toate insa, imi amintesc de citatul pe care l-am dat in numarul trecut cu toapa destopita care a aflat ce-i kitschul si acum fuge cu disperare de el. Stai «doamna», nu fugi! Pentru a intelege kitschul cu adevarat trebuie sa ti-l apropii, sa-l privesti mereu intrebator si sa-l traiesti asa cum cere el sa fie trait!
v Termenul «manea» isi are originea in turcescul «mani», insemnand melodie. Maneaua insasi, cred unii, ar avea o continuitate istorica considerabila pe teritoriul Tarilor Romane, ca urmare a difuziunii culturale dintre romanii autohtoni si otomanii vizitatori. In 1654, este atestata documentar activitatea unei meterhanale (fanfare) turcesti pe teritoriul romanesc, iar de atunci multe altele au fost atestate. Muzicologul Viorel Cosma afirma chiar ca repertoriul respectivelor fanfare turcesti ar fi fost alcatuit din nobeturi (marsuri), pestrefuri (uverturi, preludii) si manele (cantece melancolice de dragoste). Este cert ca termenul a persistat, insa e problematic a hotari cat din structura muzicala a manelelor contemporane si-ar avea radacinile in acele vremuri indepartate.
v Maneaua era definita de regula drept cantec melancolic de dragoste, cu trasaturi orientale si melodie taraganata. Contemporaneitatea i-a intetit insa ritmurile! Stramosii moderni ai manelelor romanesti au fost formatiile Azur (Braila), Generic (Galati) si Albatros, toate in voga in anii ’80-’90. Dupa acestia, au inceput sa se lanseze unul dupa altul staruri ca: Adrian Minune, Costi Ionita, Adi de la Valcea, Carmen Serban, mai nou si…Florin Salam Fermecatorul. Dar deja aud voci iritate strigand: zi-i odata, sunt sau nu manelele kitschuri? Conform teoriei filozofiei estetice, sigur, manelele contemporane au toate trasaturile kitschului. Au un mesaj direct; fac apel la sensibilitati universale si refuza sa creeze noi sensibilitati. Din punct de vedere social insa, manelele au devenit parte integranta a culturii populare romanesti, atat urbane cat si rurale. Fenomenul manelelor este integrat psihologiei sociale si vietii cotidiene a anumitor clase si reflecta astfel o anumita situatie socio-culturala pe care multi vor s-o ingroape, dezgustati.
v Manelele – cat si dansurile executate pe ritmul lor sau ascultarea quasi-superficiala a versurilor lor – trebuie vazute ca ritualuri terapeutice prin care individul apartinand unei anumite clase sociale, in general mai putin favorizate economic, reuseste sa intre intr-o stare asemanatoare celei de transa. In acest stadiu senzorial are loc o oarecare descarcare nevrotica si o reechilibrare psihica. Trairea manelei prin dans colectiv sau ascultare individuala se vrea usor accesibila oricui, gratie limbajului simplu informal, coregrafiei extrem de libere (nu prea complexe) si apelului direct la experiente sociale tipice.
v Melodic, manelele sunt adesea mai complexe si mai nuantate decat alte genuri (ex. House). Ceea ce ii deranjeaza pe unii insa este vulgaritatea versurilor. Aceasta «vulgaritate» este in fapt o simpla relativizare a standardelor valorice ale societatii, rezultata dintr-o atitudine protestatara a unor grupuri sociale fata de societate ca intreg. Multi dintre cei care sunt nevoiti sa-si lase familiile pentru a «face» Spania si Italia, dintre somerii sau lucratorii pe salarii de nimic, ori dintre cei care simt ca societatea nu le ofera locul meritat impartasesc repulsia fata de elite si tind sa se identifice cu acea subcultura a «manelistilor». In acest context, muzica devine marca identitara, distingandu-i pe manelisti de elitele iubitoare de simfonii sau de generatiile premergatoare adepte ale romantelor, folclorului etc.
v O manea misto: «Din cocos nu faci gaina/Nici din curva gospodina/Din femeie iubareata/Nu faci femeie de casa/(…)/Asa e de cand lumea/Cauti ce n-ai in casa ta/ Ca nu poti trai o viata/Sa mananci carne de rata/Schimbi meniul, schimbi nevasta/Parca e mai dulce viata.» (Carmen Serban). Acelasi motiv al nevestei iubarete se regaseste si in folclorul romanesc: «Nevasta care-i frumoasa/Mare paguba-i la casa/Cu nevasta iubitoare/Nu mai scoti panza la soare/Si de-ar tese cateodata/N-are ite, n-are spata.» Dar cine ar intelege aceste versuri populare neavand inside-ul cultural necesar? Versurile trebuie adaptate mereu realitatilor sociale!
Apoi, «vulgaritatea» nu este nici pe departe apanajul manelelor. Exista o predispozitie universala in folclor (cantece, bancuri, etc.) spre ceea ce unii ar numi «vulgaritate» – in general, teme cu conotatii sexuale. In satele romanesti, folclorul «porcos» forma o categorie in sine, insa folcloristii ce pictau cu migala la identitatea nationala romaneasca au avut grija sa il neglijeze constant. Dar cei ce cunosc satul cunosc acest folclor. E suficient sa nimeresti la o nunta si… tin-te bine!
