Olimp sprijinit pe coarnele plugului
Nu stiu daca in vreun alt loc de pe planeta grandoarea se invecineaza cu mizeria intr-un mod mai firesc. Nu pot spune daca eroismul si decadenta convietuiesc in alta parte atat de pasnic si fara a se influenta catusi de putin una pe cealalta, asa cum o fac aici. Daca undeva raiul si iadul se apropie intr-adevar atat de mult, incat primul sa-si ia lumina din flacarile celui de-al doilea, atunci acel loc este tinutul Apusenilor.
Suspendati in timp pe cumpana dintre milenii si in spatiu pe huntingtoniana muchie dintre est si vest, emcepatratiti de ciocnirea violenta a celor doua regimuri politice antagonice carora, vrand-nevrand, le-au fost contemporani, muntii Apuseni isi poarta turistii de la poale catre izvoarele Ariesului, Somesurilor si Crisurilor, prin miros de rasina si de lemn ars, ca printr-un sanctuar dacic, spre dimineata istoriei si in acelasi timp spre esenta sufletului uman.
Am iesit din Alba Iulia de vreo jumatate de ceas, cu un jeep autohton, un Aro 244 cu motor de Campulung, groaznic de sforaitor. In urma noastra, pe sosea se ridica nori de fum negru, din care uneori se desprinde cate un bidiviu nervos, metalizat si aerodinamic, inmatriculat in Italia, Germania sau Ungaria. Ne depaseste de parca am sta pe loc, iar noi ne consolam de fiecare data cu ideea ca doar cu o masina ca a noastra poti observa peisajul cu atentie. Din Alba Iulia, de la varsarea in Mures a raului Ampoi, tot urcam pe firul apei, catre izvoare. Treptat, muntii isi cresc statura si scot de sub coama verde de brad cate o frunte pietroasa. In stanga drumului sunt Metaliferii, putin peste o mie de metri, iar in dreapta muntii Trascaului, care trec de o mie trei sute. Ceea ce sare in ochi de la inceput este pamantul, care pe masura ce ne apropiem de Zlatna devine din ce in ce mai rosu, din pricina minereurilor ce zac in el.
Zlatna este un fost oras minier, mort acum in proportie de nouazeci la suta. La intrare, trecem pe langa un catun de tigani. Copii in pielea goala se zbenguiesc in jurul cocioabelor din lemn, iar la sosea adolescente strident machiate si rujate exerseaza mersul pe tocuri. Dincolo de periferie, tenurile se albesc, dar fruntile nu se descretesc catusi de putin. Cea mai mare parte a orasului e ocupata de scheletele de metal si de piatra ale fostelor fabrici. Ma simt supravietuitorul unui razboi atomic. Atmosfera este intregita de blocurile cenusii, cu rufe agatate la uscat in balcoane si mai ales de imensul munte de steril, selenar de plesuv, care isi casca spre oameni brazdele atator ploi.
Zarurile tranzitiei
au prea multe fete
Urcam apoi brusc serpentinele ce traverseaza Pasul Bucium. Lasam in urma izvorul Ampoiului si satul cu acelasi nume. Padurea e aici verde si deasa, iar grijile orasului par uitate. Scot capul pe geam si mirosul de rasina si de cetina imi inunda narile. Pe partea cealalta a muntelui insa, fantoma tranzitiei se materializeaza din nou: orasul Abrud. Ce-i drept, aici mai poti vedea cladiri si magazine noi.
La iesirea din Abrud, drumul principal isi intinde un tentacul spre dreapta, catre Rosia Montana. Trista notorietate a localitatii a facut din ea deja un simbol al capitalismului romanesc. Un mecanic auto fara liceu, emigrat in Australia si inchis pentru trafic de droguri, apoi dat in urmarire generala, revine pe meleagurile natale in chip de investitor si, ars de dor, se gandeste sa dea bluff-ul secolului, in asociere cu Guvernul Romaniei si cu bani de la Banca Mondiala. Vorba lui Mircea Dinescu: «Cand se intorc barbarii din occident, calare pe concepte, drept emisari ai unor mari fabrici de salam, nu-i intreba de cai, ci stinge focul, ia jaru-n gura, umple-ti cu cenusa memoria si du-te in Himalaia cu trompeta, cultiva avalanse!»
Nu ne abatem insa catre Rosia Montana. Urmam drumul principal si, dupa alti zece kilometri, atingem Valea Ariesului. Imediat spre vest este intrarea in orasul Campeni, capitala Tarii Motilor. Un targ pestrit si cu multa miscare. In stanga drumului este Ariesul, iar pe malul celalalt al sau cateva hale ale noii fabrici de mobila. Lucreaza pentru export si se extinde vazand cu ochii. La iesirea din Campeni, tot pe stanga, este un lac de acumulare si un baraj pe care se intinde drumul catre muntele Gaina. Drumul trece prin Vidra si Avram Iancu, dar noi nu traversam lacul, ci urmam apa Ariesului printr-un peisaj din ce in ce mai salbatec si mai pietros. Una cate una, spre vest, pana la izvoarele Ariesului, se insira ca margelele pe ata statiunile agroturistice Albac, Scarisoara, Garda si Arieseni, culminand cu partia de schi de la Pasul Vartop, atat de populata iarna de turisti straini.
Tarabostes cu basculanta
Ajunsi in Albac, suntem coplesiti de multimea pensiunilor care strajuiesc soseaua pe ambele parti. Cu doua, trei sau chiar patru niveluri, majoritatea au in curte trei, patru masini straine. In centrul comunei ne oprim. Avem de facut o alegere grea. Daca urmam drumul national, vom putea merge spre Ghetarul de la Pestera Scarisoara, spre Cetatile Ponorului si chiar spre Pestera Ursilor. Daca facem insa la dreapta pe un drum judetean, catre Huedin, trecem chiar prin inima Apusenilor, printre masivul Muntele Mare, Muntii Bihorului si masivul Vladeasa, cele mai impunatoare culmi ale Apusenilor. In plus, drumul trece prin comuna Horea, unde se afla casa memoriala a eroului – taran, fauritor de biserici. Optam cu totii pentru a doua varianta, mai putin soferul, care stie ca acest drum e neasfaltat, pe o portiune de douazeci de kilometri (de la iesirea din Horea pana aproape de Lacul si statiunea Fantanele), iarna devenind de-a dreptul impracticabil. Nu are insa incotro si se supune majoritatii, asa incat pornim catre Horea.
Drumul este intr-adevar foarte ingust, fara indicatoare si cu multe curbe fara vizibilitate. In schimb, este asfaltat de curand. Pe stanga ne calauzeste apa Albacului, iar pe dreapta casele se raresc treptat, lasand loc padurii care la curbe musca din drum. Inaintam incet, caci din cand in cand din sens opus vin camioane incarcate cu busteni si masini Aro sau IMS aureolate de propriile gaze de esapament. Alte masini nu prea se incumeta.
Dupa revolutie, societatea s-a stratificat aici, unde nu a existat industrie, in doua paturi distincte, oameni cu basculanta si oameni fara basculanta. Cei cu basculanta au prosperat rapid, vanzand lemn in toate orasele mari din vestul tarii, de la Craiova la Satu Mare, prin Resita, Timisoara, Arad, Oradea. Ei au ridicat case cu etaj, cu antene parabolice si sunt acum un fel de tarabostes modern. Ceilalti locuiesc in aceleasi case vechi motesti, din barne, si vad in continuare de vaca sau, in cel mai fericit caz, de cal.
Pe soferul nostru incepe sa-l incite drumul: «Aici simti intr-adevar ca stapanesti masina!» exclama el satisfacut. La un moment dat, drumul e blocat de un cal care trage un bustean din albia raului. Ne uitam in sus printre brazi si vedem santul pe care sunt trimisi in vale copacii taiati. De aici sunt fie incarcati in basculante, fie preschimbati in scanduri, dulapi si barne, cu ajutorul banzicurilor si abricturilor, majoritatea improvizate. In urma prelucrarii, raman maldare de rumegus, care se ard la marginea drumurilor, din suta in suta de metri. Mirosul de lemn ars amestecat cu cel al padurii si condimentat de hidrocarburile utilajelor creeaza o senzatie olfactiva unica. Un amestec de prospetime si maculare cum vedem uneori la oras cand pustii ne stropesc parbrizele la semafoare. Sau cum visa Eminescu, poetul national, in poeziile erotice din adolescenta cu fecioare demonice.
Hristos rastignit pe roata
Dupa cinci kilometri parcursi astfel, dam peste tablita ce indica intrarea in comuna Horea, iar la cateva sute de metri o poarta mare de lemn incadreaza drumul. Pe dreapta, o roata de car supradimensionata si asezata in plan vertical pe un piedestal din pietre de rau aminteste drumetilor cum a sfarsit eroul si ca de fapt destinul lui este destinul natiei romane, strivit periodic de roata istoriei.
Horea, conducatorul de osti in opinci, Vasile Nicola Ursu, isi capatase porecla nu pentru ca ar fi fost vreun temut manuitor al armelor, ci datorita fluierului cu care horea la sezatori. Pe timp de pace, el inalta biserici cu propriile lui maini, ca un mester Manole. Unii merg chiar mai adanc in istoria universala, la legenda mesterului Hiram Abif, ziditorul templului lui Solomon, si il considera pe taranul din Carpati primul mare mason roman, pe efortul caruia se articuleaza insasi redesteptarea natiei romane. Este precursor al Scolii Ardelene, care la randul ei anticipeaza si influenteaza miscarile revolutionare din Principate, ce vor genera Unirea Mica si se vor intoarce ca un bumerang in Ardeal, in 1918, pentru a reintregi tara in granitele Daciei lui Burebista.
Pe de alta parte, istoricii romani au fost impiedicati sa spuna in timpul comunismului ca rascoala lui Horea din 1784 este considerata in Europa un preambul al revolutiei franceze, ambele tragandu-si seva din aceeasi ideologie si marcand intrarea omenirii in epoca moderna. Si e destul sa comparam revendicarile rasculatilor cu cele ale revolutionarilor francezi.
Dar, pentru ca suntem crestini, putem rezuma mai simplu tot ce a facut Horea pentru ai sai in timpul vietii, chinurile si atitudinea lui in fata mortii si, nu in ultimul rand, ceea ce face el de dupa moarte pentru noi toti: Horea e Hristosul rastignit pe roata al neamului roman. Deloc intamplator, casa lui si frasinul secular din ograda se afla pe varful unui munte, chiar la intrarea in comuna. Iar muntele se numeste Fericet. Astfel, el vegheaza in continuare destinul celor pe care i-a calauzit in viata si in lupta, in spirit.
Din drumul asfaltat, o poteca de pamant si piatra fuge spre stanga, trecand Albacul, si apoi urca serpuitor si abrupt culmea Fericetului, pret de vreo patru kilometri. Aici, chiar pe varf, este casa lui Horea, reconstruita dupa modelul celei originale din lemn, cu doar doua camere. Intr-una sunt obiecte traditionale motesti, de uz casnic si pentru lucrul pamantului, iar in cealalta documente si cronici, poze si ilustratii despre rascoala si importanta ei. Acelasi amestec nemiscibil de maretie si cenusiu cotidian. Nimic din fastul muzeelor vestice. Aici eroismul traieste in continuare sprijinit de coarnele plugului, nealterat de trecerea timpului si nepasator in fata releului de telefonie mobila, inaltat la o suta de metri de casa memoriala.
Epilog cu buze senzuale
La coborare, numar casele imprastiate pe cei patru kilometri de poteca, pana la drumul asfaltat. Sunt saptesprezece. Toate seamana cu cea a eroului. Iar oamenii (asta aveam s-o aflu mai tarziu) pastreaza inca numele lui Horea si ale capitanilor sai: Nicola, Todea, Ispas, Trif. Intorsi in drumul asfaltat, continuam calatoria catre centrul comunei. Comuna Horea este ca intindere mai mare decat Bucurestiul si are in componenta cincisprezece sate si catune, imprastiate pe culmile muntilor.
In centru, primaria are un sediu nou, inaugurat chiar in iunie 2004. Primarul, marcat probabil involuntar de aceeasi obsesie a istoriei care pluteste asupra cotidianului, dar si de un simt al umorului muntenesc si burlacesc deopotriva, nu s-a multumit sa arboreze la intrarea in cladire steagurile NATO si UE. A tinut neaparat sa-si confectioneze un birou oval ca la Casa Alba si sa-l orneze cu statuia din lemn a lui Bill Clinton si a Monicai, in marime naturala si in plina activitate. E bine, e rau? E frumos, e urat? E specific. E romanesc. Si la urma urmei, la o privire atenta, nu e lipsit de intelepciune. Caci istoria e departe de a fi o insiruire de fapte marete si de caractere inalte, care deschid si inchid epoci in evolutia omenirii. Ea e facuta din gesturi mici, dictate de multe ori de interese materiale si de instincte primare. Iar noi, valahii, convietuind si barfind cu ea prin trecatorile Carpatilor de atata amar de vreme, am ajus sa o cunoastem ca pe propriile noastre buzunare. (Goale, desigur.) De asta ne si ancoram atat de coarnele plugului si ne emotionam mai putin in fata discursurilor, conceptelor si a modernitatii.
