S-a scris insuficient si timid despre performantele publice ale ministrului Theodorescu. Am s-o fac aici, in tonul care i se potriveste.
In anii ’70, Razvan Theodorescu era o voce insolita la televizor, in emisiunile de arta sau de istorie. Vorbea elegant, ca boierii de pe vremuri, si indescifrabil, ca Dan Haulica. Si arta si istoria, pre limba sa doctoriceasca, deveneau domenii graseiate – si frumoase si greu de-nteles. Mi-am procurat cateva din cartile lui, ca sa invat istorie medievala romaneasca. Imposibil de fixat ceva: in toate, spectacolul intelectual la care asistam era acela al unui ins foarte abil si informat, dispunand de un enorm maldar de date de importanta greu sesizabila, care patineaza imprevizibil si obositor in toate directiile, lasandu-te la sfarsit si fara imagine de ansamblu si fara epica de amanunt. Istoria, in prezentarea lui Razvan Theodorescu, semana cu o ceremonie complicata, in care verva mereu sarbatoreasca si encomiastica a cronicarului, care nu avea ochi decat pentru toaletele invitatilor, bruia in mod foarte suparator efortul cititorului de a intelege cum se desfasoara ceremonia, unde are loc, cine a organizat-o, cu ce scop si asa mai departe. Toate intrebarile istoriei-cu-sens pareau sa piara sub presiunea istoriei-cu-fast pe care o practica – volubil, elegant si graseiat – Razvan Theodorescu. Dar, pe atunci, omul era rasat, excentric la infatisare, vizibil cultivat: era o pata de culoare intr-un ocean de balega. Totul i se putea ierta, pentru ca nu semana cu regimul. In anii ’80, impreuna cu Dinu Giurescu si alti cativa oameni curajosi, Razvan Theodorescu a protestat impotriva daramarii catorva biserici. Mi-am spus atunci ca rasa omului nu se dezminte: l-am iubit pentru curajul de a spune nu, cand toata lumea spunea numai da, da, da – si aplauda ca e batjocorita. Apoi, dupa ’90, l-am regasit numit la conducerea televiziunii. M-am bucurat ca Iliescu s-a inselat si a numit un om care nu era al unui regim in pozitia-cheie care ii putea asigura lui, lui Ion Iliescu, posibilitatea de a pune pe picioare unul – cum aveam sa vedem in doar cativa ani, regimul Iliescu. Mie unuia filmul Razvan Theodorescu mi s-a rupt in ziua de 13 iunie 1990, cand, preluand una din enormitatile lui Ion Iliescu tocmai lansate pe piata, cel care era pe atunci presedintele Televiziunii Romane Libere a declarat ca el, cu experienta sa de istoric, poate certifica ca ceea ce se petrece in Piata Universitatii este o rebeliune de tip legionar. Ei bine, atunci mi-am dat seama ca, in privinta lui Razvan Theodorescu, Iliescu nu se inselase, iar eu fusesem in fals: Iliescu avea in el nu doar un servitor, cum poseda deja legiune, ci si un aghiotant, adica, in termeni de idei, un mercenar al oricarei cauze – cu conditia sa fie a sefului. Dupa ’90, Razvan Theodorescu a devenit din ce in ce mai mult un om al regimului Iliescu. Intr-un sens, a devenit chiar omul deplin al culturii sub Ion Iliescu. Aceasta identificare servila cu dorintele, prejudecatile si neputintele unui om tarat de leninism, de efectele unei inteligente lipsite de anvergura si iritat de o sete de putere mereu la panda a facut din elegantul, cultivatul si graseiatul Razvan Theodorescu un om captiv, putand sa functioneze numai in registre limitate, adica bine determinate. Doua roluri publice mai pare sa poata asuma personalitatea mutilata a omului de functie politica stricta, care a devenit Razvan Theodorescu: lauda hiberbolica, encomionul celest – aplicate la ceremonii culturii oficiale ori, dupa caz, ideilor lui Ion Iliescu; si injuria groasa – impotriva adversarilor lui. Pe fata, cu un soi de nerusinare agresiva, mereu indarjit si resentimentar, Razvan Theodorescu isi trateaza adversarii de cretini, imbecili, lumpeni, pegra, ratati, nespalati, scursuri. Ce-i displace nu are valoare; ce-i place, trebuie imperios finantat; iar cultura nationala a devenit, sub ministeriatul sau la cultura un azil al fostilor si actualilor oficiali, organizat in functie de umorile lui. Rar s-a vazut ministru mai subiectiv, mai staruitor in nedreptati, de mai senina rea-credinta. La deplina maturitate, Razvan Theodorescu s-a lasat pe- depsit de pedeapsa ingamfarii prostesti si s-a lasat invadat, el, omul distins si cultivat, de pofta groasa pentru vulgaritatile agresive. Astfel ca acum, gratie prestatiilor publice ale ministrului Theodorescu, cetatenii pot gusta gratuit repertoriul cutitarilor din Ferentari in executia culta a unui conferentiar de Ateneu.
Nota: Textul de fata a fost publicat in Dilema Veche, Nr. 40, 15-21 oct. 2004. Il reluam in aceasta editie a Paginilor Romanesti cu acordul autorului.
