Ninge peste noi uitarea

Mi-e foarte trist si mi-e foarte frig. Mi-e foarte dor de ei. Revederea, insa, nu mai este posibila decat in dimensiunea mirabila a memoriei… Pentru ca ei nu mai sunt. Desi, poate ca sunt mai mult decat noi, cei care respiram, cei care iubim, cei care ne bucuram, cei care plangem si cei care, covarsiti de marunte preocupari pe care, intru linistirea proprie, le consideram de importanta capitala, nu mai avem timp sa stam, pur si simplu, gandind…

Imi este dor de ei, mi-e dor de Maria, de Ioana, de Erszi, de Renatte, de Ion, de Gheorghe, de Gyuri, de Hermann, de Ivica, cu toate ca pe unii nu i-am cunoscut niciodata. Nici ei nu m-au cunoscut vreodata. Nu i-am cunoscut nici pe parintii lor, nici pe fratii lor, nici pe prietenii lor, nici pe iubitii ori iubitele lor, insa stiu ca acum, cand carnavalul se dezlantuie peste tot, ei nu se pot bucura si nu se pot intrista peste tristetea lor ostenita de trecerea celor 15 ani. Pentru ca au trecut 15 ani, pentru ca, strigator la cer, uitarea i-a invesmantat pe mortii lor intr-un lintoliu greu, mai greu ca moartea.

Au murit cu inocenta mieilor gatuiti in ajun de Paste, au plecat fara sa mai guste din cozonacii fierbinti ai Craciunului ’89, fara sa se mai imbujoreze alaturi de cei dragi de caldura aromata a vinului, fara sa mai asculte colindul Libertatii. Au plecat cu discretia Soldatului Necunoscut. Desi, poate, n-au dorit-o, acum Maria, Ion, Erszi, Hermann, Ioana, Ivica, Renatte, Gyuri, Gheorghe au intrat in cartile de istorie, nu sub numele lor, ci sub numele de Eroii din Decembrie ’89.

Dar noi nu mai citim carti de istorie… Citim doar cursul valutar, horoscopul, ofertele speciale si ziarele care ne satisfac apetenta de senzational. Ei nu au fost si nu sunt senzationali. Viata lor nu a fost senzationala. Nici moartea lor nu a fost senzationala. Ce poate fi atat de senzational sa mori impuscat, ori lovit, ori strivit de senile pentru ca neamul tau sa poata sa isi ridice privirile spre viitor? Pentru ca ai tai sa se scuture de batjocura istoriei, sa iasa din cocioabele umilintei. Nu e nimic senzational in asta. Este doar un fapt divers.

Se apropie, iarasi, Sarbatorile, cozonacul va umple casa cu miresme, colindatorii vor trece si pe la poarta mea, familia imi este alaturi, focul arde in vatra lui; ar trebui sa ma bucur… Si cu toate astea, sunt trist. Si am un nod in gat. Si imi este frig. Si plang.

Se scurge vremea si noi uitam. Si nu e drept. Dar ce mai este drept in lumea asta bolnava de «a avea»?

Mi-e dor de ei. Mi-e dor de acesti 1.000 de prieteni pe care nu i-am cunoscut niciodata. De Maria, de Ioana, de Erszi, de Renatte, de Ion, de Gheorghe, de Gyuri, de Hermann, de Ivica…

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare