Sub acest titlu, editura Polirom publica, in 1999, un volum remarcabil de eseuri semnate de scriitori, istorici, filozofi, politologi si oameni politici cunoscuti, de la Daniel Chirot, la cunoscutul dizident polonez Adam Michnik sau la fostul presedinte al Bulgariei, Jeliu Jelev. Volumul, coordonat de Vladimir Tismaneanu era organizat in jurul a trei teme fundamentale: cauzele revolutiilor din 1989, semnificatiile acestor revolutii si consecintele lor.
Ne aflam la cinci ani de la aparitia acestui volum, intr-un segment al viitorului despre care vorbesc mai toti autorii, si avem privilegiul sa comparam realitatea lumii de astazi cu analizele, evaluarile si predictiile lor.
Dar mai intai ar trebui facuta observatia ca exista diferente notabile, sub raportul radicalitatii, intre punctele de vedere exprimate. Ele provin din modul, diferit de la o tara la alta, in care a evoluat si in cele din urma a sucombat comunismul. In unele tari, precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, istoria a consemnat aparitia unor elemente structurale complexe (sindicatul Solidaritatea in Polonia, Carta ’77 in Cehoslovacia, Opozitia democratica in Ungaria) precedand sau urmand unor evenimente de mare rezonanta (revolutia din Ungaria din 1956, criza din 1968 din Cehoslovacia sau actiunile de masa din Polonia anilor ’80). In altele insa, regimurile comuniste au reusit, prin represiune, prin santajul sovietic ori prin amandoua sa instaureze o aparenta si relativa pace sociala (Romania, Bulgaria, Albania).
Nu exista un consens in privinta cauzelor care au dus la schimbarile de regim social-politic din 1989. Pentru unii, sistemul comunist s-a prabusit in primul rand datorita unor disfunctii economice (Katherine Verdery), pentru altii, cruciale au fost elementele morale si politice. Daniel Chirot, explica prabusirea comunismului prin pierderea sigurantei de sine a elitelor comuniste cand a aparut limpede tuturor ca ele nu reprezentau, cum pretindeau, interesele «clasei muncitoare» si, prin extrapolare, ale intregii societati. Timothy Garton Ash, in schimb vede in evenimentele din 1989 incidenta intelectualilor si a circumstantelor internationale – procesul Helsinki si actiunile lui Gorbaciov. In sfarsit, exista si eseisti care pun accentul pe opozitia anticomunista (Leszek Kolakowski).
Nici semnificatia evenimentelor petrecute nu este descifrata la fel. Viziunea valorizanta (afirmarea destinului democratic al Europei) dintr-un eseu de Timothy Garton Ash coexista cu prudenta lui Bruce Ackerman sau chiar cu scepticismul lui Ken Jowitt, care scria: «Cea mai mare parte a Europei de est va semana mai curand cu America latina din trecutul apropiat decat cu Europa de vest din prezent».
Dar diferentele acestea tind sa se estompeze cand analistii incearca sa descifreze viitorul societatilor post-comuniste. In primul rand, toata lumea anticipeaza sau constata deja marginalizarea dizidentilor dupa caderea regimurilor comuniste. «In parlamentul maghiar, relateaza cu amaraciune G. M. Tamas, orice mentionare a dizidentei de odinioara este intampinata cu hohote de ras, fluieraturi si zeflemele de pe bancile guvernului. Insasi existenta ei este negata uneori de catre jurnalisti si istoricii oficiali». In unele tari consecinta, in alte tari cauza unei asemenea marginalizari este reintoarcerea fostelor elite comuniste in pozitii de putere. Semnificatia acestui proces este insa diferita de la o tara la alta.
In Cehia, de exemplu, a functionat cu efecte notabile o lege a lustratiei, privita cu invidie mai ales de intelectualii din Romania. Pentru Mircea Mihaies, care publica eseul Vecinii lui Kafka in 1992, dupa o vizita facuta in Cehoslovacia si imediat dupa ce in Romania se votase o noua constitutie republicana, revenirea fostilor demnitari comunisti ca actori principali pe scena politica inseamna de fapt continuarea trecutului comunist, cu asentimentul unei opinii publice opace la ideile noi, dezinformata si labila. «Intr-o Romanie kafkiana, Nicolae Ceausescu este urmat, destul de logic, de Ion Iliescu. «In Romania, scrisese el ceva mai inainte, noi nu vrem sa facem curatenie in propriile noastre case».
Adam Michnik, in schimb, considera fenomenul reintoarcerii elitelor comuniste la putere ca un element firesc. Noile reguli democratice permit fostilor comunisti sa participe la viata politica si sa aiba iarasi acces, cu ajutorul alegerilor, la pozitii guvernamentale. E o urmare normala si a faptului ca inlaturarea comunismului nu a fost insotita de teroare. S-a vorbit despre o «revolutie de catifea» in Cehoslovacia. Adam Michnik vorbeste de o «restauratie de catifea» in Polonia. Care nu este intrutotul un fenomen negativ: «Cu toate acestea, restauratia de catifea nu poate fi respinsa pur si simplu. Ea trebuie domesticita. /…/ Trebuie impregnata de valorile revolutiei democratice de catifea. Desi daunatoare, logica restauratiei este mai buna, la urma urmei, decat logica iacobin-bolsevica a epurarilor, a razbunarilor sau ghilotinei».
Intre aceste doua pozitii, extreme si perfect justificate prin natura realitatilor nationale de la care pornesc, opiniile lui Jeliu Jelev, se inscriu pe o pozitie de mjloc. «Tot ceea ce poate fi adevarat pentru Polonia sau Ungaria, precizeaza el, este din ce in ce mai putin adevarat pentru Bulgaria. Tarile est-europene se pot asemana prin revolutiile lor, dar ele difera prin restauratii» Restauratia, potrivit fostului presedinte bulgar, este periculoasa fiindca ea incearca sa readuca, printre altele, aroganta statului, corporatismul, retorica de lemn, fostul personal chemat «in mod absurd ca sa conduca reformele economice si politice radical», suspiciunea fata de Occident. Potrivit lui Jelev, comunismul ca atare nu se mai poate intoarce, dar «unele din trasaturile sale cele mai rele reapar». A combate restauratia, fie ea si de catifea, echivaleaza cu a transforma anticomunismul din 1990 in «antipostcomunism».
La cinci ani distanta, situatia actuala din fostele tari comuniste din Europa centrala si de est confirma in mare masura analizele eseistilor din antologia coordonata de Vladimir Tismaneanu. Totusi, aprehensiunile unor ganditori precum Ken Jowitt nu s-au dovedit intemeiate. Polonia, Cehoslovacia si Ungaria fac parte deja din Uniunea europeana, iar Romania si Bulgaria se pregatesc cu sorti oscilanti de izbinda sa intre. Dar o parte dintre intrebarile si necunoscutele viitorului, formulate intre 1991 si 1996 , valabile si in 1999 cand Vladimir Tismaneanu publica antologia, sunt actuale si astazi. Ramane ca raspunsurile – niciodata definitive, niciodata transante – sa ne fie date in anii urmatori.
