Nu se aplica tuturor celor cu care am trecut in 2005, dar cu siguranta mi se aplica mie. Daca mai adaug doi ani! Copiii sunt mari, iar revelionul si-l petrec de capul lor de acum. Asa am ajuns sa ne propunem nebuniile de care nu am avut parte in anii trecuti: revelion din bar in bar pana cand oboseala, fumul, muzica la maxium ne vor trimite acasa. Nu-i asa ca seamana cu o atmosfera interbelica? Cel putin asa gandeam noi, scriitoarea Felicia Mihali, scriitorul Florin Oncescu si sotia sa, Mihaela (mai cunoscuta cititorilor lui Florin ca personajul Cristina, care il fugareste cu satarul cand nu vrea sa dea cu aspiratorul! Se pare ca realitatea este diferita!) si cu mine.
Inainte de miezul noptii, dupa ce ne-am «electrizat cu jamaica» la familia Oncescu, am pornit in cautarea barurilor pe St-Laurent, Prince Arthur sau pe St-Denis. Lumeeee, ca pe plaja in Republique Dominicaine (un fel de Ocnele Mari, mai putin impachetarile cu namol).
Iar barurile pline ochi! Cozi interminabile; fete in sandale prin zapada, cu pantecele goale si cu minijupe; francezi care se minunau ca trebuie sa platesti la intrare 20 $ pentru a avea acces in atmosfera irespirabila a unei taverne cu muzica; miros de pot pe la toate colturile de strada; sirene de politie si de salvari; scaune pe mese; un grup de fete cantand in fata unui pahar de ceva, pe terasa inzapezita a unui restaurant cu lacat la poarta; un inceput de ploaie rece; Felicia si Mihaela (in ordine alfabetica) mergand brat la brat, sa nu alunece, povestindu-si de prin New York-ul din care ultima tocmai se intorsese de cateva ore; Florin si cu mine incercand pe la usile carciumilor si privind ceasul care se ducea repede spre 12 noaptea… Iar noi tot pe strazi si fara dustile de coniac care ne munceau imaginatia de o saptamana.
Cand mai ramasese o ora si nu incapusem in nici un bar, am ajuns in fata unui ospatar care pazea, fumand palmat, usa unui retras restaurant italienesc. Intram aici, au spus fetele. Intram aici, am convenit. Localul cat apartamentul unui bloc din Romania de pe vremuri, colorat ca o tapiserie chinezeasca, fete de masa cadrilate, sonorul unui televizor pe TV5 dat la minimum, ne-a primit intr-o caldura de familie napolitana aflata la mormantare. O liniste care ne-a lasat sa ne auzim spunand chestiile cele mai normale cu putinta.
Chelnerul de mai inainte, care zicea ca este, dupa nevoie, fie italian, fie francez, dar pe care eu il banuiesc ucrainean, ne-a adus vinul pe care a vrut el si nu cel pe care l-am vrut noi, un valpoliccello negru si sec, chiar daca noi voiam sa mancam scoici (sic!), dupa care a iesit sa-si termine tigara pe care o lasase pe pervazul ferestrei, in strada. Bun vin!
Ultimii rataciti pe strada au intrat in cele din urma la Saint-Sulpice – in sfarsit – barul de vizavi, iar o familie cu doi copii care obosisera pe strazi s-a repezit inauntru cu cinci minute inainte de miezul noptii. La doisprezece punct, doisprezecele restaurantului, pentru ca noi am ciocnit doua minute mai devreme, dupa ceasurile Mihaelei si al meu, si era sa ramanem fara ciocnit dupa ceasurile, in urma cu doua minute, al Feliciei si al lui Florin, deci la doisprezece punct, un chelner a sunat discret intr-un clopot marinaresc, anuntand asa cum (ne) asteptam ca se va intampla, marea trecere.
Peste vreun ceas am platit nota de plata – normala! – in care ne-am bucurat sa gasim bacsisul inclus, si am mai dat o raita pe la familia Oncescu, pentru un ultim pahar de sampanie, de fapt pentru primul pe anul acesta, profitand de avantul pe care ti-l da «la liberté dans la quarantaine»!
PS 1 – Am verificat nota de plata cu atentie. Nu au adunat nici data, si nici numarul de telefon de pe factura, cum li s-a intamplat prietenilor Mihaela si Florin la New York, cu doua zile mai devreme.
PS 2 – Titlul se refera doar la varsta mea si a lui Florin. O spun ca sa fiu politically correct!
