Intr-un interviu din iulie 2004, acordat Revistei Noi, Nicolae Breban remarca multimea jurnalelor, marturisirilor si memoriilor în literatura româna post-comunista. Nu era o constatare de natura sa-i faca placere prolificului si stufosului autor de cicluri de romane, care – spre finalul interviului – se bucura ca dintr-o ancheta a revistei Familia rezulta ca exista semne de stopare a invaziei «adeseori false de jurnale si de marturisiri». Si scriitorul încheia sententios: «Si apoi literatura, proza, sta pe fictiune, pe irational.»
Sa fie oare fictiunea absenta într-un jurnal? Mircea Anghelescu, în Adevarul literar si artistic din mai 2004 se întreba pe buna dreptate: «Cat de autobiografica este lite-ratura autobiografica? Cu alte cuvinte, cat din ceea ce se prezinta cititorului sub aceasta forma (memorii, istoria vietii, jurnal s.a.) este cu adevarat un document credibil si cat este literatura, adica fictiune? Si cum ajunge fictiunea sa invadeze autobiografia, preluandu-i porcedeele si mimandu-i contururile?» Raspunsul era dat prin evocarea scriitoarei americane Gertrude Stein, devenita celebra cu o falsa autobiografie, si a scriitoarei britanice Margaret Foster care a publicat un fictiv jurnal intim, Jurnalul unei femei obisnuite. «Imaginarea unui jurnal, conchide Mircea Anghelescu, nu este decat o alta forma de explorare a identitatii, tema care domina literatura contemporana.»
E usor de observat ca la ambii analisti exista o anume mefienta fata de literatura autobiografica pornita însa din directii opuse. Pentru Nicolae Breban, jurnalul, fiindca ignora fictiunea, nu face parte din literatura, pentru Mircea Anghelescu dimpotriva, jurnalul este o fictiune travestita. Daca unul îi contesta identitatea literara, celalalt pare sa-i puna la îndoiala, pornind de la exemplele analizate, însasi existenta.
Problema aceasta ar merita sa fie analizata ceva mai îndeaproape. Cu destul timp înaintea lui Nicolae Breban si a lui Mircea Anghelescu în Le Monde din 10 septembrie 1993 se putea citi: «Autobiografiile scriitorilor sunt în mod necesar mitologii». Si daca sunt mitologii, sunt si false pentru ca scriitorii, atenti la functia estetica a scriiturii si preocupati cum sunt de propria imagine, nu ar rezista tentatiei de a «prelucra» realitatea. Corelativ ar fi ca jurnalele celor care nu se îndeletnicesc cu literatura, desi sunt mai prozaice, au o valoare de marturie mai mare.
Or realitatea este ca tocmai jurnalele nescriitorilor sunt mai dependente de functia estetica. Asupra unui diarist lipsit de experienta scriitoriceasca, modelele genului, provenind de la scriitori consacrati, exercita o influenta decisiva care-l împiedica sa vada realitatea prin ochii lui. El o vede prin prisma modelelor sale culturale si se straduieste ca marturia lui sa semene cu marturiile lor. Din acest motiv «memoriile» nescriitorilor nu sunt de regula interesante. Poncifele de care abunda le fac plictisitoare si uneori ridicole.
Au fost totusi de-a lungul timpului jurnale de neprofesionisti care s-au impus ca documente de mare importanta. Sa ne amintim de jurnalul braziliencei Carolina Maria de Jesus cu consemnarea zilnica a vietii ei mizere într-unul din cartierele de favelas din Sao Paolo între 1955 si 1959. Jurnalul, publicat de un editor cu fler în 1960, a facut-o celebra si bogata si i-a dat posibilitatea sa se mute într-o casa adevarata. Dar valoarea de marturie a fost determinata de «inocenta» literara a diaristei, o femeie singura, fara cultura, saraca si cu trei copii. Ea nu avea modele culturale, nu avea pe cine imita si, drept consecinta, jurnalul ei producea o marturie concomitent adevarata si autentica. În literatura româna, un caz similar, dar nu de aceleasi proportii, sunt memoriile capitanului Grigore Locusteanu, pe care le admira Camil Petrescu.
Faptul ca scriitorii vin cu bagajul si cu obisnuintele fictiunii atunci cand consemneaza în jurnal ce li se întampla nu este ceva reprobabil decat atunci cand fictiunea este dominanta. O asemenea situatie tradeaza o constiinta de sine ezitanta, tentata de impostura. Or marile constiinte stiu sa disciplineze fictiunea în asa fel încat valoarea de marturie a jurnalului sa nu scada. Iata, de pilda, Hronicul si cantecul varstelor al lui Lucian Blaga. Memorialistica literara, desigur, dar în acelasi timp o sursa extrem de pretioasa pentru cunoasterea epocii si a figurilor marcante din primele decenii ale secolului trecut. Dar cunoastem aceasta epoca si figurile ei marcante (pe Nicolae Iorga, de exemplu, exceptional portretizat) conform unei viziuni subiective. Nu vom sti niciodata care este ponderea elementelor de fictiune în evocarile lui Blaga cand el vorbeste despre copilaria, adolescenta si tineretea sa, dar avem toate motivele sa credem ca ele exista. Si nu pentru a rastalmaci adevarul, ci pentru a-l exprima mai bine. Dialogurile nu vor fi avut exact aceleasi cuvinte ca acelea din carte, vremea în cutare zi nu va fi fost asa cum o descrie scriitorul, ordinea unor întamplari mai mult sau mai putin marunte va fi fost alta, si asa mai departe.
Jurnalul este expresia libera a unei subiectivitati. Cu cat este mai libera aceasta expresie, cu cat este mai desprinsa de stereotipuri, de interdictii, de tabu-uri – sociale si personale – si, în general, de tot ce-i stanjeneste spontaneitatea si franchetea, cu atat jurnalul este mai autentic si mai adevarat. Sigur, exemplele de care vorbeste Mircea Anghelescu sunt exemple-limita. La drept vorbind, ele nu sunt jurnale, ci transpunerea unor conventii literare, cum este aceea a manuscrisului gasit si publicat. Pentru jurnalele adevarate, valoarea de marturie rezulta nu atat din absenta fictiunii, cat din credibilitatea autorului. Cand aceasta este pusa la îndoiala, si jurnalul este perceput ca un document de o valoare ambigua. Avem exemplul Jurnalului fericirii al lui Steinhardt. Experienta spirituala exaltanta, înaltatoare, de care vorbeste autorul – convertirea la crestinism în conditiile de detentie infernala ale închisorilor comuniste – nu ar fi fost credibila daca omul Steinhardt, alias parintele Nicolae nu ar fi fost el însusi de o mare valoare morala si spirituala.
Nu trebuie sa deplangem nici multimea jurnalelor, nici coeficientul lor de subiectivitate. De fapt, jurnalele propun cititorului o altfel de colaborare cu cartea, cu documentul sau cu manuscrisul. Cititorul nu mai citeste ca sa evadeze, ci ca sa cunoasca, sa înteleaga si apoi sa asimileze – ori, dimpotriva, sa respinga – un spirit si un sistem particular de percepere a lumii care exista sau au existat cu adevarat.

CITEȘTE ȘI:  Patru ani de la tragedia din clubul Colectiv
Ad
Articolul precedentForumurile – mai utile decat asociatiile «clasice»
Articolul următorAutenticitatea româneascã
Mircea Gheorghe
Mircea Gheorghe (n. 1943), ziarist, prozator şi traducător, stabilit din 1990 în Canada. Licenţiat în litere (Bucureşti, 1966). Colaborator la mai multe reviste din România şi diaspora. Scrie la Pagini româneşti din 2002. A publicat sinteze despre istoria criticii şi ideilor literare, traduceri din F. Braudel, P. Chaunu şi J.-M. Guyau, precum şi cărţile Partida de canastă (Polirom, 2005, proză scurtă), Imprevizibilul triumf (Institutul European, 2008, eseuri), Clepsidra (EuroPress, 2010, roman), O adevărată familie (Adenium, 2013, proză scurtă)