Mandria ca normalitate

Cel mai adesea, cand facem referire la chestiunile comunitare, discursurile noastre incep fie diplomatic: «Poate ar fi trebuit sa…», fie categoric: «Nu e bine, nu e bine deloc!», fie «modest»: «Alta ar fi fost situatia daca m-ar fi intrebat PE MINE!», ori istorico-fatalist: «N-ai ce-i face! Asa-s romanii!». Penitele se ascut a critica, locvacitatea inhata barosul demolator. Ne indignam pana la punctul de fierbere in fata «grozaviilor» care se petrec in comunitatea noastra, aducand la dimensiuni apocaliptice niste biete fapte diverse.
Oricat ne-ar depana amorul propriu ideea de «buric al Pamantului», realitatea incapatanata ne contrazice. Nu doar «la noi» exista contestati si contestatari, nu doar in comunitatea romaneasca «bisericuta» – vorba unui grafician «pe val» – este celula organizatorica de baza, nu doar romanii scuipa categoric unde au pupat si saruta pios unde, pana mai ieri, isi introduceau ferm si etern membrele inferioare, nu doar mioriticii fura, inseala, mint, «uita» sa plateasca, ii injura de la distante sigure pe cei care i-au ajutat, nu suntem singurii furnizori oficiali de tepe de pe piata canadiana si nici expresia absoluta a ursului prins cu laba pe faguri.
Am fost intrigat si trist atunci cand valurile facute de «faptele de arme» ale unui grup de talhari «electronici» (ingeniosi, dar talhari!), din care faceau parte si cativa romani, au umplut paginile ziarelor. Intrigat am fost fiindca nu am inteles de ce prezentarea publicistica a transformat totul intr-o «filiera carpatina» – ceea ce, trebuie spus, este departe de realitate. Trist am fost cand am constatat ca reactiile impotriva nedreptatii de a se fi aruncat noroiul oprobiului asupra categoriei «ROMAN» au fost anemice spre inexistente. Cei care ar fi trebuit sa fie purtatorii de cuvant ai comunitatii au fost extrem de ocupati cu altele. Organizatiile si-au vazut de treburile lor (care treburi?); impungandu-se colegial cu arma lui Marcu, presa de expresie romaneasca, incluzand si componenta radio-tv, s-a multumit sa umple spatiul cu niste senzatii tari (exista o notabila exceptie); bisericile au pontat constiincios fisele liturgice, pentru ca, nu-i asa?, ce altceva ar fi putut sa faca…
Exista, nu incape indoiala, mult mai multi cetateni ori rezidenti canadieni de origine romana ale caror povesti vorbesc despre moralitate, despre onestitate, despre munca, despre valoare, despre realizare. Unii dintre ei – deloc putini – au chiar destine de o exemplaritate evidenta. Numele lor apare destul de rar pe prima pagina a cotidianelor, insa apare des si hotarat in publicatii de specialitate, pe proiecte importante, pe coperti de carti, pe afise, pe lucrari de arta si stiintifice, pe brevete de inventii, pe generice de filme si emisiuni. Despre acestia vine vorba foarte rar, la un sprit combativ, ei nu sunt «spectaculosi», sunt doar eficienti si normali. Despre aceasta stare de normalitate vom incerca sa vorbim cat mai mult de acum inainte, asumandu-ne riscul de a va «plictisi», povestindu-va despre romani din Canada care ar trebui sa devina adevaratele repere – atat in interiorul comunitatii cat si, mai ales, in afara ei – ale imigratiei romanesti. Si dumneavoastra, cititorii nostri, ne puteti ajuta, fie scriind despre acesti oameni, fie vorbindu-ne despre ei.
O fi chiar atat de greu sa avem mandria NORMALA, neostentativa de a fi romani? Visez la vremea apropiata cand, la auzul cuvantului «ROMAN», lumea, in loc sa-si ascunda portofelele, sa-si deschida inimile…