Autenticitatea româneascã

Sa privim cultura ca bazata pe o multime de cutii si cutiute în care, dupa un aspru proces de selectare si o arbitrara campanie de clasificare, elementele unei diversitati ontologice practic infinite trebuie îndesate conform anumitor reguli. Si cum principiul de clasificare trebuie întotdeauna sa fie unic pentru a garanta validitatea sistemului si, implicit, rezistenta structurii culturale, niciodata o cultura sau alta nu va putea accepta si încorpora în propriile-i limite interminabilul arsenal ontologic.
Tot ce ramâne în afara devine tabu. Fiecare cultura îsi are propriile-i acte comportamentale, artistice, verbale, sexuale etc. care nu sunt acceptate. Ele ramân în afara cutiilor si trebuie aspirate, eliminate. Cultura nu se bazeaza doar pe cutii, ci si pe aspiratoare. Notiuni cu profunde implicatii ideologice precum rusinea, pacatul, impurul actioneaza ca arme coercitive. «Inautenticul» are aceeasi functie, dar nu reuseste sa fie decât o matura chelita.
Opozitia binara autentic-inautentic se naste în filozofia heideggeriana facând referire la calitatea sinelui. Sinele autentic se vrea aici cel ce idealmente se auto-construieste fara a se raporta la lumea exterioara. De aici, autenticul este preluat în filozofia esteticii, unde arta trebuie sa fie expresie reala a trairii individuale sau sociale, si nu plagiata. Muzicologia apoi, în mod ciudat, eticheteaza ca autentice reproducerile cele mai fidele ale ariilor compuse în trecut.
Ø Când este vorba despre evaluarea «românismului», o notiune si mai vaga, autenticitatea devine o maioneza pretinsa a fi fost obtinuta din cele trei definitii de mai sus, bine batute cu mixerul. Ba se adauga si putin din semnificatia populara a termenului, aceea de «originalitate». Paradoxal, maioneza nu se taie. Nu-i prea apetisanta, dar, pusa în castron si decorata cu masline, autenticitatea-maioneza este folosita cu încredere de intelectuali în evaluarea literaturii, artei si culturii populare românesti.
Ø Se vorbeste cu mândrie si nostalgie despre autenticul taran român, acela care poarta opinci si itari, chimir si clop, acela care-si munceste cu truda mosia-i sfânta si care nu uita sa îngenunchieze umil în fiecare duminica în biserica satului. Dar nu ni se spune nimic despre faptul ca acesta ar mirosi a balega, ca si-ar altoi nevasta, sau ca duminica dupa biserica s-ar opri pentru câteva ceasuri la crâsma. Autenticitatea taranului român si a satului românesc, asa cum este construita ea de institutii cu renume, precum Muzeul Satului din Bucuresti, desi este o imagine originala, este în acelasi timp o imagine idealizata, ba chiar falsificata, o fabricatie menita sa raspunda anumitor imperative tacite. Unde mai pui ca, din saptezeci si ceva de gospodarii expuse aici, nici una nu reproduce o buda taraneasca. Aha, taranul autentic nu avea nevoi fiziologice! E de înteles – în acest caz, el se vrea o reprezentare mai mult mitologica decât istorica.
Ø Sadic ca de fiecare data, am sa dau drumul la mixer si am sa amestec pâna tai maioneza. Apoi, cu satisfactie, o sa adaug: «Altadata s-o faceti cum trebuie!». Autenticitatea româneasca juxtapusa fie unor opere literare sau artistice, fie acelui sat românesc mitizat, s-a înjghebat doar în cel din urma secol în jurul necesitatii de creare a unei identitati nationale. Or identitatea nationala se refera nu doar la cimentarea granitelor sociale ale unui stat, dar si la individualitatea acestuia printre alte state ale lumii. Cum sa construiesti o astfel de identitate spunând ca taranul tau îsi bate nevasta sau ca are nevoi fiziologice? Dar de aici rezulta ca acea autenti-citate conceptualizata vizavi de românism nu se încadreaza nici pe departe în definitia heideggeriana a autenticitatii, ci mai degraba în cea a inautenticului, nascut prin raportarea la lumea exterioara. Apoi, ca sa ramânem la taranul autentic, acesta nu este deloc expresia artistica a unor trairi individuale sau sociale, ci rezultatul unor interese politice nationaliste. Deci nu se încadreaza nici în definitia filozofiei esteticii! Cât despre autentic, ca reproducere fidela a trecutului, sa nu mai vorbim! Taranul lui Cosbuc si cel al Muzeului Satului, nu mult diferiti, exista doar în continutul propriilor lor discursuri si nu a existat niciodata în realitatea istorica. Si iata ca s-a taiat maioneza!

Nu critic de dragul criticii, ci întrucât cred în imaginea culturii din cutii si cutiute. Aceasta imagine da mai multe posibilitati intentiilor de auto-perfectionare. E simplu. Când o cultura îsi da seama ca, în timp, a produs elemente contradictorii, ea se poate juca cu propriile-i cutii. Iei de aci, dai afara, aduci alte cutii, alegi noi principii de clasificare. Si înainte de toate, arunci matura chelita.

Ultimele articole

Articole similare