Destinul operei lui Eugène Ionesco pare o ilustrare didactica a vechiului eseu al lui Maiorescu Despre progresul adevarului. Cantareata cheala a fost întampinata în 1950 cu ostilitate si neîntelegere de majoritatea criticilor. Citind astazi diatriba unuia dintre acestia, Jean-Jacques Gauthier, ne putem întreba ce sansa se mai putea întrevedea pentru nu prea tînarul dramaturg debutant: «Nimic nu-i mai lugubru decat un farsor demodat. Absur-ditatea, nesabuinta, insanitatea, nonsensul, ineptia ridicata la rangul de dogma, /…/ obraznicia cu orice pret, domnul care se gadila ca sa ne faca sa radem si acela care si-a fixat ca misiune sa-l epateze pe burghez, cunoastem asta de foarte, foarte, foarte multa vreme.»
Au existat totusi doua-trei spirite luminate, un Jacques Lemarchand sau un Raymond Quéneau care au sesizat originalitatea noului teatru si judecatile lor au fost confirmate de viitor. Numele lui Eugène Ionesco a fost asociat lui Arthur Adamov, Samuel Beckett si Georges Schéhadé, toti spirite novatoare ale teatrului european si, fapt semnificativ, toti veniti în literatura franceza, la fel ca Ionesco, din orizonturi mai mult sau mai putin îndepartate: Adamov din Rusia, Beckett din Irlanda si Schéhadé din Liban. La aproape cincizeci de ani de la supararea lui Jean-Jacques Gauthier, care deplangea snobismul spectatorilor de la Teatrul Huchette, Cantareata cheala se juca înca la acelasi teatru, cinci zile pe saptamana.
Dar, cum bine stim, numele lui Ionesco este departe de a fi legat de desti-nul unei singure piese. Cand scriitorul a devenit membru al Academiei franceze în 1970, el avea în urma lui o opera întinsa si variata din mijlocul careia rasareau, aidoma unor piscuri, succese mondiale precum Rinocerii sau Regele moare.
Pentru apararea acestei opere trecute din avangarda la respectabilitatea institutionalizata – cum a fost si cazul lui Beckett, laureat al Premiului Nobel în 1959 – Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului, a scris o excelenta biografie, publicata la Gallimard în 2004, dupa ce aparuse în 2003, în româneste, la editura Humanitas din Bucuresti, în traducerea semnata de Mona Tepeneag.
Marie-France Ionesco s-a nascut în 1944, în Franta. A studiat la Institut d’Études théâtrales din Paris unde a obtinut un masterat despre teatrul lui Strindberg si a predat limba si literatura franceza la New York University (din New York si apoi din Paris). A predat, de asemenea, istoria teatrului la École Nationale Supérieure des Arts et Techniques du Théâtre si a publicat numeroase cronici dramatice. A fost, impreuna cu Paul Vernois, codirectoare a «Colocviului Ionesco» de la Cerisy-la-Salle (1978). In ce priveste relatiile cu România, ea a activat ca membra a Ligii pentru apararea Drepturilor omului în România, a tradus, în limba franceza, printre altele, Jurnalul de la Paltinis al lui Gabriel Liiceanu si pamfletul Nu al lui Eugène Ionesco si a colaborat cu Lucian Pintilie la regia piesei lui Cehov Trei surori.
Datele acestea sumare ne arata suficient de bine ca fiica lui Eugène Ionesco se afla într-o buna pozitie spre a comenta si combate asertiunile cuprinse în alte doua studii biografice, Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme (2002) de Alexandra Laigne-Lavastine si Ionescu în tara tatalui (2001) de Marta Petreu.
Studiile in discutie introduc în chip de cheie explicativa pentru viata si opera lui Eugène Ionesco fondul sau etnic în care se regasesc elemente de identitate româneasca, franceza, greceasca si evreiasca. Este reductiv si fals, sustine Marie-France Ionesco, pentru care o asemenea importanta acordata determinarilor etnice «trimite la vremuri sumbre pe care cele doua lucrari în discutie pretind ca le denunta». Nu ascendenta sa evreiasca îndepartata pe linie materna si nu teama de persecutii explica ura lui Eugène Ionesco fata de legionari. Ascendenta aceasta era atat de îndepartata («o optime evreu», spune Marta Petreu) încat dramaturgul nu s-a aflat niciodata în linia de mira a legiunii. Eugène Ionesco ura de fapt ideologiile totalitare, legionarismul în anii ’30 si comunismul în anii ’50, precum si fenomenul de «rinocerizare» pe care îl produc. Cat priveste exilul, pentru autorul Rinocerilor el era sinonim cu schimbarea brutala a cursului vietii. Un prim exil a fost la 11 ani, cand si-a parasit satul copilariei, Chapelle-Anthenaise, spre a merge la Paris si un al doilea, la 13 ani, cand a plecat în România (unde avea sa traiasca pana în 1937). Dar pentru Marie-France Ionesco important cu adevarat ar fi ceea ce ea numeste exilul «interior» – drama sufleteasca rezultata în urma separarii de cei apropiati din cauza optiunilor divergente. Dramaturgul l-ar fi trait tot de doua ori. Mai întai în România, în vremea ascensiunii legionare, si a doua oara în Franta anilor ’50, în timpul valului de simpatii procomuniste.
Eugène Ionesco nu a avut resentimente pentru România, cum sustine Marta Petreu. Relatiile lui cu tara natala au fost «infinit mai complexe». El a avut multi prieteni români, iar unele dintre experientele sale cele mai importante sunt legate de tara unde si-a petrecut adolescenta si o mare parte a tineretii. Cat priveste acuzatiile de colaborationism referitoare la vremea cand era secretar cultural la Ambasada româna de la Vichy, acestea sunt un nonsens. Eugène Ionesco era înca cetatean român la acea data si el nu se manifesta decat ca un promotor al culturii române în Franta.
În fine, raporturile lui Eugène Ionesco cu Emil Cioran si Mircea Eliade nu aveau nimic din coniventa misterioasa a unor complotisti porniti sa cucereasca Occidentul, cum banuieste Alexandra Laignel-Lavastine. Ei erau pur si simplu prieteni de-o viata. Nu era nimic piezis sau ocult în prietenia aceasta pe care Marie-France Ionesco o apara cu caldura. De altfel, scriind despre tatal ei, ea demonteaza cu sagacitate nu doar acuzatiile aduse lui, ci si pe cele formulate inchizitorial la adresa lui Cioran si Eliade.
Se spune ca memoria oamenilor celebri este rareori bine slujita de familiile lor. Sa ne amintim, de exemplu, ce povestea Sadoveanu despre cupiditatea si istetimea joasa a rudelor si vecinilor lui Creanga. Avem în cazul lui Marie-France Ionesco un exemplu convingator ce contrazice aceasta supozitie, aflata la jumatatea drumului dintre realitate si prejudecata.

CITEȘTE ȘI:  Ford anunţă noi concedieri în Canada
Ad
Articolul precedentCarte romaneasca la Marea Biblioteca
Articolul următorDOSAR: BISERICI ORTODOXE ROMANESTI LA MONTRÉAL
Mircea Gheorghe
Mircea Gheorghe (n. 1943), ziarist, prozator şi traducător, stabilit din 1990 în Canada. Licenţiat în litere (Bucureşti, 1966). Colaborator la mai multe reviste din România şi diaspora. Scrie la Pagini româneşti din 2002. A publicat sinteze despre istoria criticii şi ideilor literare, traduceri din F. Braudel, P. Chaunu şi J.-M. Guyau, precum şi cărţile Partida de canastă (Polirom, 2005, proză scurtă), Imprevizibilul triumf (Institutul European, 2008, eseuri), Clepsidra (EuroPress, 2010, roman), O adevărată familie (Adenium, 2013, proză scurtă)