Numeroase elemente culturale din jurul nostru sunt respectate si venerate cu iz cultic, protejate ca tabu-uri si transmise descendentilor ca valori de necontestat: un spirit apollonian ce pretuieste integrarea totala în structurile sociale, în detrimentul atitudinilor individualist-protestatare; un spirit comunist ce a existat înca dinaintea comunismului ca sistem politic si care nu a încetat sa existe dupa caderea acestuia. Este vorba de un stadiu psiho-social românesc pe care multi sociologi l-au rezumat prin sintagma «Capul plecat sabia nu-l taie».
Multe alte zicale, ca de altfel intreg modul de viata tipic românesc, încurajeaza aceasta pasivitate a individului în favoarea alinierii in grup («Sa fim în rând cu lumea!»). Un fost profesor de-al meu, din România, obisnuia sa eticheteze aceste mase pasive ce au supravietuit istoriei ca «pelicani». Ce le dai îndeasa în cioc fara a mesteca sau a digera. Pur si simplu îndeasa si mai ramâne si loc! Eu completez, facand apel la imaginea papagalului de circ, reducând putin din presupusa pasivitate. Acest papagal repeta voios sunete pe care nu le întelege, în speranta unei rasplati. Noi, dupa ce ne vedem cu ciocurile pline de istorie idealizata, simboluri fabricate si imagini forfecate, ne exprimam cu naiva mândrie credinta în valoarea lor incontestabila.
Toti cei educati în bancile scolilor românesti am fost învatati sa vedem balada Miorita într-un anume fel. Sub masca asimilarii logice, ni se prezentau conceptele de aplicat in procesul analitic: valoare nationala, lirica a poporului român prin excelenta, plaiul românesc ca plai mioritic etc. Numai de bine! Valorile nationale nu pot fi violate.
– Culeasa de Alecu Russo, varianta vrânceana a Mioritei a fost data pe mâna pasoptistilor, într-o epoca în care intelectualii principatelor române cautau cu ardoare sa identifice esenta unitara a spiritului românesc, care sa dea sens dorintei de unire teritoriala. Miorita sosea în lumea savanta la timpul potrivit pentru a deveni simbol al unei natiuni în construire si arma culturala în contextul lipsei de integrare statala. Ceea ce se cunoaste mai putin este ca Alecsandri, în faza de îngrijire a baladei, a modificat parti semnificative ale acesteia. Cei ce fusesera trei ciobanei, veri primari, au devenit ciobani de diverse origini teritoriale (ungurean, în sensul de ardelean, vrancean, moldovean), ca expresie a intereselor politice unitariste ale vremii. Alegoria moarte-nunta a fost, de asemenea, în mare parte, fabulatia lui Alecsandri, care a încercat sa asocieze taranului român imaginea de geniu în aspiratie spre absolut.
– Si asa a ajuns o oaie sa reprezinte o natiune. Dar de ce oaie si nu altceva? S-a afirmat sus si tare ca transhumanta era practicata de românii de pretutindeni. Dar de unde? Sunt multe zone în care românii nici nu cresc oi. Apoi, sunt zone în care oile se cresc în numar foarte mic, pentru un surplus economic minor. Aici pastoritul are proportii mici, manifestându-se de obicei pe hotarul satului. În alte parti, în paralel cu agricultura si cu crescutul vitelor mari, se practica pastoritul pendulator – oile erau tinute la munte de primavara pâna toamna. Pastoritul transhumant se regaseste doar în anumite zone; el presupune posesori de turme mari (mocani), iar oile sunt pascute la mari distante (la Dunare) de zona rezidentiala a posesorului. Crescutul oilor nu este asadar un fenomen unitar în comunitatile românesti. El este ales insa ca emblema a românilor, prin contrast cu ungurii, în mare parte agricultori, si cu sasii, în mare parte crescatori de vite. Clasificarea este însa simplista si reductionista.

– Balada Miorita a ajuns mai târziu sa fie considerata – printre altii, de Blaga – ca o salba de metafore sugestive pentru psihologia sociala româneasca. Ceea ce se voia de la ea era sa sugereze aspiratia spre absolut, depasirea conditiei telurice si alte minuni. A fost nevoie de niste analisti politici americani pentru ca, în anii ’90, sa aflam ca motivul complotului sau atitudinea resemnarii în fata destinului ar reprezenta conditii ale psihicului social românesc. Prin ele, ne auto-condamnam la o perioada de tranzitie interminabila. Tranzitie condusa de papagali de circ pentru pelicani cu ciocuri adânci. Si sa nu se afirme ca motivul complotului (în varianta originala aparut între trei veri primari) nu aminteste de invidia româneasca manifestata atat la sat cât si la oras, atât în prezent cât si în trecut! Sa nu se afirme ca resemnarea individului în fata destinului nu trimite la atitudinea generala de indiferenta fata de schimbarea sortii unei natiuni!

Cei ce stiu ca ma ocup de folclor, ma abordeaza adesea amintindu-mi de «unicitatea plaiurilor noastre mioritice». Pentru mine, cei care refuza sa evalueze pseudo-valorile ce li se pun în cioc, devin ei însisi pseudo-valori. Si iata ca sunt destui pelicani ce au trecut oceanul cu ciocurile pline si, ajunsi aici, au devenit papagali de circ.

Ad