Cititor cu epoleti
La Craiova, în mai 2004, stau cu amicul Gelu la o bere, acasa la el. În casa care, în decembrie ’89, a scapat de la demolare.
«E-mailul ala în care îmi spuneai cum traiati voi, inginerii români de la Seattle, i l-am dat si lui Prepelita. I-am zis: Na, ma, ia si citeste! Uite cum e cu munca pe contract, în America. Uite cum se bucura oamenii aia când sunt lasati sa munceasca zece ore pe zi. Uite cum joaca ei fotbal, dupa program. Uite cât se asteapta pentru green card si uite pe unde îsi fac ei vacantele de Craciun. De atunci ma bate mereu la cap. Ti-a mai scris Florin? Mai arata-mi si mie câte-o scrisoare! I-am zis: Ba, nu asa des! Mai munceste si tu sa strângi date! Nu astepta totul pe de-a moaca!»
Nu l-am întâlnit vreodata pe numitul Prepelita, dar stiu multe despre el. Aflu, acum, ca si el stie multe despre mine.
***
Gelu a fost, de când îl stiu, adica din anii de facultate, un revoltat. Un tata eminamente neînregimentat politic, profesor de istorie la liceu, i-a sadit în suflet gustul pentru înjuratura scurta, eliberatoare, orientata politic. La Bucuresti, abia se lasa bezna în mansarda lui de student, în plina partida de sah între amici, ca se si auzea glasul lui Gelu, cu o urare de nereprodus la adresa conducerii de stat si de partid.
Revolta lui s-a înasprit spre sfârsitul anilor ’80. Inginer la Craiova fiind, locuia în casa parinteasca numai cu mama lui, ramasa vaduva. Casa le fusese inclusa în planul de demolari, iar lor le fusese propus un apartament de bloc, într-un cartier marginas. N-au luat în calcul nici macar o secunda posibilitatea de a se muta. Periodic, erau debransati de la reteaua de curent electric si li se taia cablul telefonic. Interveneau prin cunostinte ale unor cunostinte, aflau ca deconectarile fusesera facute dintr-o inexplicabila eroare, apoi, în doua-trei zile, îsi vedeau restabilite lumina si tonul de telefon. Un bloc de apartamente începuse sa se înalte la cinci metri distanta de unul din peretii casei.
În acea perioada, într-o seara, cu autocontrolul diminuat în urma consumarii câtorva beri si tarii, Gelu îsi exprimase în plina strada, racnit, marea neplacere de a-l sti pe Ceausescu în fruntea tarii. Amintirile lui des-pre ce a urmat sunt fragmentare. Parca s-a luat la înjuraturi cu niste treca-tori, parca unul dintre ei a început sa-i care pumni. S-a trezit a doua zi spre prânz, într-un pat de spital. Mama lui, care-i veghease trezirea, i-a completat informatiile.
Fusese alertata de amicul cu care Gelu îsi petrecuse seara, într-un restaurant. Ajunsi în strada, amicul îl rugase staruitor sa nu mai urle «Jos cu Ceasca!». Gelu, în loc sa se potoleasca, începuse sa strige dupa rarii trecatori «Demolarea!», «Alo, Secu’!» si «Ti-ai dracu’ de sobolani!». Amicul schimbase trotuarul. De acolo a vazut cum Gelu si doi barbati au început sa-si traga pumni si picioare. Aproape imediat, a vazut masina militiei, oprindu-se lânga ei. L-a auzit pe Gelu, insultându-l pe militianul care-i ceruse actele. L-a vazut bagat cu forta în masina cu girofar.
Mama lui Gelu avea un fin care stia pe cineva suspus, la Militie. În plina noapte, Gelu a fost mutat la Spitalul municipal, în sectia baietilor veseli, si internat cu diagnosticul de schizofrenie acuta. A stat acolo doua zile si a scapat cu cazierul curat.
***
Gelu si Prepelita au facut liceul împreuna, dar s-au pierdut din vedere pe timpul studiilor ingineresti, facute de Prepelita la Craiova si de Gelu la Bucuresti. S-au regasit iar la Craiova, odata intrati în câmpul muncii socialiste. Prepelita este un baiat bun la suflet, care nu i-a putut ascunde amicului lui dubla sa identitate, de inginer si de baiat cu ochi albastri. Prin ’86-’87, la o bere, cu emotie în glas, i-a povestit lui Gelu cum a devenit el scriitor de rapoarte informative. Felul lui de a vorbi marturisea o stare de spirit complexa. Stia ca activitatea lui secreta putea fi vazuta ca o treaba murdara, dar parea convins ca cineva trebuia s-o faca, spre binele tarii.
Exista un ofiter care veghea asupra carierei lui ingineresti ca un duh bun. Ofiterul îi facilitase transferul într-un institut de proiectari. Institut în care Prepelita ar fi avut dreptul sa intre, pentru ca fusese un student sârguincios. Dar, în acei ani, dreptul dadea, deseori, inexplicabile rateuri, asa ca ajutorul ofiteresc atârnase greu în balanta.
La nunta lui cu o fosta colega de facultate, nunta petrecuta cam în aceeasi perioada, acelasi ofiter, îmbracat în civil, a venit la restaurant doar cât sa le aduca noilor casatoriti un cadou. Un generos set de pahare de cristal. Gelu, prezent si el la nunta, nu vazuse nimic. I-a spus Prepelita, dupa, putin jenat, putin magulit.
Pe ofiter îl cunoscuse mult timp înainte, în vremea armatei la termen redus, facuta de Prepelita într-o unitate militara din Craiova, la arma «informatii». Si nu nimerise întâmplator acolo. Printre familiile bine rostuite din Craiova, cele care numarau în rândurile lor militari cu grade multe, ingineri cu functii, activisti de partid pe întreprinderi, profesori universitari, numarul mamelor care trageau sforile pentru ca fiii lor sa aiba atingere cu susnumita arma nu era de neglijat. Iar mama lui Prepelita fusese una dintre ele. Cu câta mândrie spusese ea prietenelor ei, doamne la fel de bine implantate în structura de putere a Craiovei, dupa aranjarea apelor: «Baiatul meu face armata la informatii!» Si cu câta placere primise ea semnele de invidie emanând de la prietenele ale caror fii nu reusisera aceeasi performanta!
***
La întâlnirea noastra din mai 2004, Gelu îmi aduce la zi datele despre Prepelita.
«Prepelita a trait momente dure în primele luni dupa Rivulutie. S-a temut ca si-ar putea vedea numele prin ziare, în vreo lista de fosti informatori. Ce ma fac, Gelule? Îmi plângea pe umar. Îmi spunea ca el nu a facut rau nimanui. Iar eu îl cred, ca-l cunosc. E doar prost, nu-i ticalos. Doar când s-au mai linistit treburile i-a venit inima la loc.»
«Prin ’92, iar l-a cuprins panica. Baietii se reorganizasera si i-au solicitat din nou colaborarea. Iar Prepelita o bagase din nou pe mâneca, pentru ca n-avea loc de întors. De data asta nu-mi mai spunea nimic… ceea ce mie mi-a aprins un bec!»
«Iar din… ’98 sau ’99, Prepelita al meu are uniforma!». «Umbla în uniforma pe strada?» întreb. «N-o poarta zi de zi, dar are.» «Are si birou?» zic. «Are si birou, pe undeva, mai la fereala.»
