Walter Zenga – romanul cu sange german

Aparut de ceva vreme pe orbita Diviziei A, milanezul nu inceteaza sa ne surprinda. Se cunoaste modul cum a devenit antrenor la Steaua. Oarecum rupt de fenomen, facand plaja la Ibiza, in Spania. Telefonul suna. Oferta apare. Zenga accepta Steaua fara sa clipeasca. «Steaua nu se refuza!» Hm, sa i-o spui lui Mutu! Peste 24 de ore este prezentat echipei. Toti stelistii pur-sange de pe mapamond il blestema in gand. «Unde e dreptatea? Unde e Lacatus?» Zenga, fiu de catea, iti dam doua saptamani! Ai sa vezi tu care e aerul la Steaua! Ai sa afli curand tot ce se poate, si mai ales tot ceea ce nu se poate!
«Dom’le, patronul e nebun! L-a impus pe Zenga!», sfidand toata suflarea ros-albastra, din Romania si de aiurea. Se poate mai rau? Da, probabil cand o sa fie Dinu antrenor la Steaua. Apropo, peste o saptamana a urmat meciul cu Dinamo. Pe care Zenga il castiga, cu mutari de sahist care trage din tigara si muta, lovind pionii adversarului intentionat. Derby de traditie? Sorry, n-am stiut. Patronul e nebun? Ce sa fac, nimeni nu-i perfect. Stii ca, in mod traditional, arbitrii par sa tina cu Dinamo? Zau, n-am observat.
Tot ceea ce face Zenga e bun oare? Nu, nicidecum. Un ego var primar cu al lui Adrian Nastase, tatuaje la metru patrat, aroganta vecina cu… dar sa ne concentram pe ceea ce e bun. Pentru ca e mult bun.
Asa cum se vede din Canada, Zenga ar trebui platit de Federatia Romana de Fotbal, si nicidecum de clubul Steaua. Poate chiar ar trebui platit de Senatul Romaniei. De ce? Pentru ca Zenga ne-a invatat lucruri nestiute pana la el. Ne-a invatat ca suntem buni. Ne-a invatat ca putem. Ne-a spus ca el e mandru de istoria noastra. Ne-a invatat sa cantam in zapada, ignorand evidenta, toti 25.000 de spectatori-platitori, plus cei aruncati pe te miri ce meridiane, chiar daca meciul nu se joaca. Ne-a invatat sa jucam cu inima. Simplu, nu?
Tinand cont ca acest tactician cu sange german vine din patria lui Da Vinci – cu sau fara coduri, pare destul de simplu. Daca incercam sa privim mai atent, vom observa ca a reusit sa supratureze si sa motiveze o mana de copii pana la punctul in care acestia au invins trupe mari din Europa, doar spunandu-le ca e mandru sa le fie antrenor. Nu e putin.
De la mioriticul «sa ii calcam pe ochi» – varianta 1986 al lui Nea Imi Jenei – si pana la metodele renascentiste ale lui Zenga, drumul e cam acelasi ca de la ARO-ul lui Belodedici la Maybach-ul lui Becali. Un mare antrenor? Greu de spus. Norocos? Poate, dar norocosii scriu istoria. Ceilalti o citesc.