Adrian Marino si viitorul culturii române

Citește și

Cultura româna a pierdut recent prin Adrian Marino pe unul dintre ultimii ei mari carturari, care traversand cu demnitate lungul interimat comunist, facea înca legatura între imaginea devenita aproape legendara a României interbelice si istoria ei tulbure, dar plina de promisiuni din ultimele decenii.
Autor a numeroase carti de o eruditie prodigioasa despre ideologia operei literare (Introducere in critica literara, Dictionarul de idei literare, Critica ideilor literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Biografia ideii de literatura, Hermeneutica ideii de literatura etc.), Adrian Marino era privit în cultura româna de azi ca o adevarata institutie: «Toate aceste volume constituie un veritabil epos ideologic prin care cultura româna îsi vede acoperite numeroase lacune. Aceste titluri dau seama despre o activitate a carei anvergura echivaleaza cu aceea pretinsa in mod obisnuit unui intreg Institut de cercetari», observa criticul Mircea Martin în Revista 22, într-un articol scris cu prilejul disparitiei carturarului.
Daca privim dincolo de dimensiunile acestei opere vaste, cautand sa descifram dinamica ei, cred ca putem discerne cel putin doua impulsuri foarte importante. Mai întîi de toate, Adrian Marino, constient de «spatiile albe» ale culturii române, este un fondator si un enciclopedist. El face parte din familia de spirite a unui Eliade-Radulescu, autor al cunoscutului proiect de traducere în limba româna a tuturor marilor opere din literatura universala, sau a a unui B. P. Hasdeu, spirit herculean pana la urma coplesit de sarcina uriasa pe care si-o asumase cu Magnum Etymologicum Romaniae. Dictionarul de idei literare, care se opreste la litera G, si voluminoasele lucrari de teorie literara exprima aceasta înclinare de a întemeia mari asezari de idei pe un teren virgin. Doua erau tintele atinse printr-o asemenea activitate de fondator: una era, evident, cea culturala si a doua, etica. Daca prin cea dintai, Adrian Marino aducea servicii inestimabile culturii române, prin a doua el dadea un exemplu de consecventa cu sine însusi. Preocupat de mari sinteze abstracte, el refuza sa se insereze fie si simbolic în fluxul discursului unic dominant – politic, social si cultural – fata de care chiar si unii dintre foarte ilustrii sai contemporani faceau destule compromisuri stanjenitoare.
Dupa 1989, Adrian Marino a revenit la militantismul din tinerete – cand a activat în organizatia de tineret a Partidului Taranist – si a înfiintat, împreuna cu Doina Cornea, Frontul Democratic Antitotalitar. A intrat în publicistica si a devenit unul dintre sustinatorii cei mai entuziasti ai integrarii României în structurile europene. Carturarul ale carui lucrari erau de mult timp traduse în principalele limbi de circulatie internationala dobandeste acum, poate fara voia lui, un profil maiorescian. Nu preia de la mentorul Junimii lucrurile pe care le detesta în principiu – autoritatea si pretentia de infailibilitate – ci luciditatea, spiritul rational fara prejudecati, criticismul transant fata de cultura româna. Si întrezarim astfel al doilea impuls care se afla la temelia operei de-o viata a lui Adrian Marino, si anume aspiratia sa de a da culturii române o vocatie si o audienta universala.
Aidoma lui Maiorescu, care în ce-lebra sa teorie a formelor fara fond examina fara complezenta insuficientele culturii nationale din vremea sa, Adrian Marino era în zilele noastre, din perspectiva integrarii europene a României, un analist extrem de exigent a tot ceea ce condamna cultura româna la izolare, regionalism si lipsa de credibilitate în fata altor culturi europene. Ea, arata Adrian Marino, pacatuieste prin ruralism si cantonarea în folcloric si traditional: «Nu mai dorim sa fim doar un popor pitoresc si etnografic de eterni sateni ai istoriei», scria el pe urma lui Cioran si a lui M. Vulcanescu. Iar într-un interviu dat lui Sorin Antohi, autorul Dictionarului de idei literare, se revolta chiar si împotriva vedetei absolute a folclorului românesc, balada Miorita. Miorita i se parea un simbol detestabil, mult mai putin pertinent decat Mesterul Manole: «Poate ca acesta exprima ceva esential din drama poporului român. Construim, daramam, (ne) sacrificam, o luam de la capat si trebuie sa acceptam acest destin de eterni constructori care îsi vad constructia daramata si o refac din temelii. /…/. Exact asta se întampla in România, si nu doar in România actuala, ci in toata România istorica. Poate ca acest mit este cel mai exemplar, mai caracteristic si mai definitoriu pentru poporul român. Deci simpatizez doar cu Mesterul Manole si vreau pur si simplu sa abandonam miorita. Sa o jupuim, sa o desfiintam, sa-i punem blana pe bat».
Alte defecte ale culturii române sunt lipsa de profunzime, cultivarea fragmentului (atat de pretuit de Cioran), în detrimentul lucrarilor ample, sentimentalismul, incapacitatea de a duce lucrurile la capat, inapetenta, ridicata la rang de virtute, fata de munca disciplinata si riguroasa: «Improvizatia si superficialitatea sunt defectele curente ale culturii române actuale». Criticul nu este de acord cu proliferarea exagerata a publicisticii si poeziei, care îi par «sa invadeze totul si sa elimine din atentia generala studiile serioase, metodice si în profunzime». Caci lucrurile nu merg bine într-o cultura «care are, sa spunem, o mie de poeti, dar care n-a izbutit sa realizeze un singur mare Dictionar al limbii române, o singura mare Enciclopedie româneasca (pe care altii din aceeasi zona le au de mult)». Ca o circumstanta agravanta, cultura româneasca nutreste din cauza izolarii sale si complexe fata de marile culturi europene – de superioritate sau de inferioritate. Asa se explica efortul lui Blaga de a rezolva într-un mod convenabil pentru români raportul conceptual dintre cultura minora si cultura majora, teoria lui Calinescu despre preeminenta valorii culturale în absolut, fara nici o legatura semnificativa cu valoarea ei de circulatie, sau migratia unor personalitati în alte culturi.
Exista un remediu la toate aceste defecte structurale sau doar de suprafata ale culturii române? Adrian Marino nu se înscrie în corul resemnatilor, al celor care se cantoneaza într-un fatalism sa-i spunem «mioritic». Solutiile ar fi cel putin trei: «eliberarea de teroarea barajului lingvistic», asumarea unei «duble existente literare» (român si european), si «cea mai dificila, dar si cea mai eficace» – «ignorarea oricaror complexe». «O cultura deschisa, constienta de posibilitatile sale, eliberata de complexe, propulsata cu toata energia /…/ si cu bune instrumente de lucru nu poate privi decat cu deplina încredere înainte în viitorul sau». Cu siguranta ca opera marelui carturar care a fost Adrian Marino va fi în anii urmatori o sursa importanta a acestei necesare încrederi.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Simona Halep, în semifinalele turneului de la Wimbledon

Simona Halep s-a calificat în semifinalele turneului de Mare Şlem de la Wimbledon, miercuri, după ce a învins-o pe...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -