Extazul bine temperat

Citește și

Mariela Chirita
Licenţă în Jurnalism şi master în Comu­ni­care, la Universitatea din Bucu­reşti. Colaborări de studenţie, apoi slujbe de reporter, redactor, prezentator şi reali­zator (de emisiuni simpatice) la TVR (Internaţional). Stabilită la Montréal în ‘99. Din 2001 până în 2012, redactor-şef la Pagini Româneşti, mereu în paralel cu alte job-uri. Este dintre cei care militează pentru introdu­cerea zilei de 99 de ore, deşi îşi dă seama că ar fi la fel de scurtă.

Contrar asteptarilor, conferinta «Extazul exilului la romani» – sustinuta pe 3 aprilie la Montréal de scriitorul Petru Popescu (in organizarea ARC) – n-a fost nici academica, nici filosofica. A fost o discutie relaxata, pe teme care ne preocupa pe toti cei care am emigrat. Si a fost o ocazie de a-l cunoaste mai bine pe autor: un bun scriitor roman devenit scriitor american de succes.
Mai intai, exilul e un termen deja perimat pentru noi, cei care am trecut Oceanul mai de curand, dar Petru Popescu l-a trait din plin, in anii ’70-’80. La momentul plecarii sale din tara, desi n-avea decat 29 de ani, unii dormeau cu cartile sale sub capatai. Peste ani, in America, a devenit scenarist la Hollywood si autor de romane bine vandute.
Desi muream de curiozitate sa-l intalnesc, imi spuneam acru in barba ca ii da mana sa reflecteze asupra extazului, de la ferestrele vilei sale din Beverly Hills. Aveam sa aflu, cu usurare, ca titlul conferintei fusese doar o gluma… publicitara.

Exilul nu a fost usor nici pentru Petru Popescu, chiar daca el a reusit sa-si construiasca in Tara Fagaduintei o cariera impresionanta. «Extazul exilului» este, de fapt, imaginea Occidentului privit «pe fereastra», din Romania prizonierilor «epocii de aur», imagine desprinsa din pachetele cu «bunatati» primite de la cei «de afara», din filmele americane, din povestirile putinilor ce aveau sansa sa calatoreasca si din mirajul libertatii – ea insa nu e o bautura care te asteapta dincolo de desert, asa cum arata chiar autorul, in Intoarcerea. Exilul atunci, emigrarea astazi, e exact cum am aflat pe pielea noastra: un lung sir de zbateri intre durerea abandonarii unei parti din tine si nevoia de a te reconstrui.
Romanii nascuti dupa anii ’60 n-au apucat sa-i descopere cartile scrise «acasa» decat poate dupa ’90, pentru ca – odata cu plecarea autorului din tara – ele au fost retrase din librarii, iar numele lui ingropat intre amintirile urate ale regimului. Insa multi dintre cei care l-au citit atunci l-au iubit pentru felul fermecator de a scrie si pentru ideile lui neincorsetate de «directivele partidului». Critici eruditi, ca Adrian Marino, au apreciat citadinismul literaturii sale, in timp ce «aliniatii» din jurul lui Eugen Barbu l-au denigrat.
E evident ca, pentru un scriitor, poarta de intrare intr-o literatura straina e foarte greu de deschis. La plecarea din tara, Petru Popescu tradusese deja in romana cateva carti ale unor autori britanici si americani. Dar pana la a simti in engleza, lucru esential daca voia sa redea ce simte, drumul a fost lung. «Traiesti cu adevarat in limba respectiva doar atunci cand, daca-ti da cineva un pumn, urli spontan “ouch”, in loc de “au”.» A fost la scoala in limba engleza, a citit, a ascultat si absorbit tot in jur, dar adevarata lectie a fost casatoria si viata intima cu cineva care nu stia romaneste (scenarista Iris Friedman). Chiar daca se declara astazi mandru de engleza lui, isi coloreaza confesiunea cu modul in care propriii copii, vlastare ale Americii, il iau peste picior pentru accentul sau.
Revolta individului este una dintre temele care il intereseaza cel mai mult, se regaseste aproape in fiecare carte pe care a scris-o. Si il mai intereseaza, dupa cum povesteste, «viata secreta a sentimentelor, toate meandrele trairilor noastre profunde, care uneori ne surprind chiar pe noi insine».
Petru Popescu este astazi fascinat de tineri, de tinerii americani, pe care-i gaseste cu totul speciali – «I’m crazy about them: sunt cocosi, sunt artagosi, sunt neasteptati, sunt frusti, stiu multe chiar daca nu le stiu pe toate, asa cum cred ei; imi place sa-i intalnesc si sa invat de la ei. Isi exprima neinhibat acea revolta individuala pe care am incercat sa o redau mai ales in Prins si in Dulce ca mierea e glontul patriei, revolta care in adolescenta si tineretea mea din Romania era aproape imposibila.»
Scriitorul are inca nostalgia Romaniei, unde pana si culorile frunzelor sau inclinarea semnelor de circultie sunt «altfel». L-a durut foarte tare ca nu a putut merge in tara inainte de ’89, nici macar la inmormantarea tatalui. Desi vorbeste in continuare impecabil romaneste, am avut mereu senzatia ca am in fata un american, nu un roman. Un discurs scurt si eficient, o poza decontractata, poante peste poante, nostalgii bine temperate.

- Publicitate -

Tiraj-miraj
– Spuneati ca v-ar placea sa mai scrieti o carte in limba romana. Ce v-ar mai aduce acum o astfel de carte, dupa ce ati publicat in ultima vreme in engleza si ati fost tradus inclusiv in romaneste?
– Mi-ar face mare placere sa mai scriu o carte in limba romana, pentru ca in primul rand e o bucurie intima. Ar fi o aventura foarte emotionala si de aceea e si dificil sa ma hotarasc, mai ales cand stiu ca piata de carte din Romania merge asa de greu. Ar fi o mare dezamagire sa fiu nevoit sa scot o carte intr-un tiraj mic, pentru ca stiu ca o carte astazi in Romania costa cam o treime din salariul lunar, deci pur si simplu nu multi romani isi permit sa citeasca.
– V-a fost clar dintotdeauna ca vreti sa faceti o literatura de mare tiraj?
– N-as vrea sa se inteleaga ca ma inte-reseaza comercialismul cu orice pret. De exemplu, Intoarcerea si Oaza sunt carti care s-au publicat in tiraj relativ mic, pentru ca sunt specializate pe anumite tipuri de public. Intoarcerea au citit-o in primul rand romanii, apoi scriitorii americani si oamenii interesati de zona estului european si de evolutiile politice de acolo, dar n-a citit-o publicul larg. La fel, Oaza este o carte cu acces mai greu la marele public, in primul rand pentru ca se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial, e vorba de lagare, tristete – nu sunt subiecte pe gustul celor mai multi. Asa ca am scris si eu carti in care am facut sacrificii in legatura cu publicul.

Poveste la Hollywood
– Cum se impaca activitatea dumneavoastra de scriitor cu cea de scenarist?
– Nu se impaca. In primul rand, scenariul – pentru mine, cel putin – nu e un mediu complet, pentru ca scenariul nu are cititori, nu-l citesc decat regizorii si actorii. Nici scenariul celui mai celebru film nu e citit decat de cativa oameni.
– Totusi, scenaristii filmelor bune sunt apreciati si de public…
– Da, dar asta tot nu inseamna ca sunt cititi. E cu totul altceva. Sigur, exista o satisfactie in faptul ca vezi pe ecran lucrurile la care te-ai gandit. Si uneori se fac bani multi din scenarii, am spus uneori. Totusi, cel putin pentru mine, satisfactiile scrisului in cele doua ipostaze nu se compara. De altfel, in ultimii doi ani n-am mai scris nici un scenariu. Nu spun neaparat ca am renuntat, nu e nimic definitiv in viata, dar n-am motiv sa mai caut sa fac scenarii in mod special.
– Cum ati patruns la Hollywood?
– Am facut scoala de film acolo, American Film Institute. Cu totul intamplator, un agent literar pe care il aveam la Londra, si nu la Hollywood, mi-a spus sa ma intalnesc cu un regizor care era in oras, dar nu era nici el american, ci australian; acesta citise un scenariu al meu, care nu s-a realizat, dar i se paruse interesant. M-am intalnit cu el intr-o seara: obtinuse o finantare de la United Artists si avea nevoie de cineva care sa-l ajute cu scenariul, sa i-l rescrie complet. Astfel am scris The Last Wave*, primul meu film in limba engleza. Deci a fost noroc pur si simplu. Apoi am mai scris scenarii cativa ani, dar nu toate s-au facut, sau nu inca.

Intimitati
– S-a vehiculat ideea unei relatii a dumneavoastra cu Zoe Ceausescu. A existat intr-adevar?
– Mai intai, sa va spun ca eu am avut ocazia sa-l cunosc pe Ceausescu numai in calitatea de scriitor si de membru al presei romane. Este insa o scena in Intoarcerea, in care povestesc cum a trebuit sa-mi cer pasaportul direct de la el.
Cu Zoe n-am avut nici un fel de relatie romantica. Zoe mi-a dat atentie pur si simplu ca scriitor, a citit cartile mele, a vrut sa ma intalneasca, sa-i dau dedicatii si sa discute cu mine. Ei, aceasta atentie chiar m-a speriat, pentru ca nu stiam unde va duce. Am cunoscut-o suficient de bine, dar n-am avut niciodata un «date» in care sa fiu singur cu ea intr-o situatie romantica, si in nici un caz nu mi-as fi dorit asa ceva. Intentiile ei nu le cunosc, si slava Domnului ca nu le-am aflat, am plecat destul de repede in Iowa.
Pe Ceausescu il consideram un mare psihopat si sub nici o forma nu mi-as fi combinat destinul personal cu o familie care avea atatea disfunctii incat ar fi fost nevoie probabil de o armata de psihiatri ca sa-i puna pe toti pe picioare. «N-aveam stomac» pentru asta (cum spuneam in Intoarcerea), voiam sa fiu scriitor, nu gigolo politic.
Dar sa stiti ca Zoe Ceausescu era o fiinta psihologic enorm de interesanta, era o femeie complexa, nu era deloc proasta, era in fond o victima a numelui pe care-l purta. De altfel, nici unul dintre Ceausestii tineri nu era prost, erau rasfatati insa ingrozitor si, din cauza aceasta, simtul realitatii le era foarte distorsionat. Insa, daca ar fi trait intr-o familie mai normala, probabil ca ar fi avut sansa sa rea-lizeze ceva in viata.

- Publicitate -

Oaza… exilului
– Credeti ca experienta exilului a fost stimulanta pentru activitatea dumneavoastra de scriitor?
– Da, categoric. Mai intai ca am intrat in competitie cu niste scriitori de talie internationala, o competitie foarte stimulanta. Oricat respect literatura romaneasca din care am venit, este clar ca la vremea aceea ea avea doua mari limitari: limitarea politica si abundenta agrarului. Cred ca toti am fi scris mai bine daca nu exista oprelistea politicului. Apoi, din cauza directivelor culturale ale partidului, se scria mult prea mult despre subiecte agrare, tema care in restul lumii era de mult depasita.
– Iar literatura dvs. era citadina…
– Da, si daca a existat o fereastra de oarecare deschidere prin ’64, deja in anii ’70 ea s-a inchis aproape complet. Si atunci era foarte clar, daca aveai capul pe umeri, ca nu puteai sa mai scrii carti asa cum voiai. Ori trebuia sa scrii romane istorice in care sa-l lauzi, cumva simbolic, pe Tovarasul – ca urmas istoric al lui Stefan cel Mare -, ori trebuia sa faci un joc periculos in plan personal, pentru a crea o li-teratura de samizdat. Ceea ce in Romania era foarte riscant, din cauza infiltrarii tot mai acute a Securitatii. Erau niste handicapuri teribile – desigur ca plecand am dat peste altele, dar pe acelea am reusit sa le depasesc.

*The Last Wave, 1977, regia Peter Weir

Pe scurt: Scriitor, cineast si ziarist, Petru Popescu s-a nascut la Bucuresti, in 1944. A absolvit Facultatea de Litere, sectia de limbi straine. A debutat cu poezie, in timpul facultatii (volumul Zeu printre blocuri), si a continuat cu povestiri, publicate intr-un volum de proza scurta. Au urmat romanele Prins, Sa cresti intr-un an cat altii intr-o zi si Dulce ca mierea e glontul patriei, bine primite de public si de critica, unele traduse in mai multe limbi. Insa recunoasterea in afara Romaniei a venit in 1972, cand romanul Sfarsitul bahic, povestea unui tanar exclus din partid, a fost publicat simultan in Anglia si Suedia.
P. P. a parasit Romania in 1973, incepandu-si exilul cu un stagiu la Universitatea din Iowa, in cadrul programului international al scriitorilor. Dupa ce isi traduce Sfarsitul bahic (The Burial of the Wine) si publica inca un volum de poezie (Boxes, Stairs and Whistletime), P.P. scrie primul roman direct in engleza (Before and After Edith), dupa care se va turna, mai tarziu, filmul cu acelasi nume. La Hollywood, P. P. urmeaza Institutul American de Film si apoi scrie, timp de 12 ani, scenarii care au dat multe filme. Nu renunta insa la roman: Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis ii aduc faima pe continentul american si in lume.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

COVID 19. Sunt vaccinurile periculoase deoarece sunt testate prea repede?

Printre argumentele invocate de rezistența la vaccinurile COViD, există argumentul că suntem „cobai”, întrucât „aceste vaccinuri au fost testate...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -