Amenintat de spectrul desfiintarii, CNSAS preia do

Înfiintat pe 7 decembrie 1999 prin Legea 187, cunoscuta drept Legea «Ticu Dumitrescu», Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) este considerat o institutie simbol pentru instaurarea democratiei în România. La 8 martie 2000 a fost numit Colegiul, organul de conducere colectiva al CNSAS, care strânge laolalta personalitati desemnate de fiecare partid parlamentar, iar în iunie 2000 s-au facut primele angajari pentru corpul functionarilor publici care lucreaza propriu-zis în cele cinci directii ale CNSAS (Investigatii, Cercetare-Arhive, Resurse Umane, Relatii Publice, Economic), însumând la data înfiintarii 280 de posturi. Media de vârsta a angajatilor, selectati din peste 2000 de candidati, era de 26 de ani, «lucru care a contat mult pentru entuziasmul acelui început de drum», ne spune directorul general si primul angajat al institutiei, Meda Gavrilut.
Conform legii, CNSAS este o autoritate publica centrala, sub controlul Parlamentului si finantata de la Bugetul de Stat, care are ca scop deconspirarea Securitatii ca Politie Politica în perioada comunista. Modalitatile prin care CNSAS îsi îndeplineste menirea sunt: facilitarea accesului la propriul dosar de Securitate si comunicarea – fie la cererea societatii civile, a partidelor politice, a presei sau unor simple persoane fizice, fie din oficiu (în cazul înaltilor demnitari de stat) – a cazurilor de politie politica.

Pe hârtie toate sunt bune si frumoase, doar ca în practica activitatea CNSAS a fost si este în permanenta marcata de o serie întreaga de probleme care îi dimi-nueaza mult eficienta.
PR: De ce in preznt lucrurile merg atat de greu la CNSAS?
Meda Gavrilut: Rezultatele nu sunt la inaltimea asteptarilor, nici noi nu suntem multumiti, dar nu avem ce face, pentru ca nu depinde de noi. Un prim soc în activitatea CNSAS a fost în mai 2001, când, la nici un an de la înfiintare, a trebuit sa renuntam la 30% dintre angajati, dupa ce îi selectasem si îi formasem cu grija.
Pe urma a fost problema sediului. CNSAS nu a avut sediu. În primul an am stat cu totii în doua camere la Palatul Parlamentului. Actualul sediu central este închiriat din 2001 de la o firma israeliana. Dar problema cea mai mare este ca ne lipseste obiectul muncii. Nu detinem în custodia noastra decât o cantitate foarte mica de dosare. Deci nu putem raspunde în termen de 60 de zile, conform legii, decât, sa spunem, unui 10% din cereri. Restul se prelungesc în functie de cei care detin dosarele: SRI, SIE si Arhivele Militare. Aici este una dintre hibele Legii 187 care stipuleaza ca fostii detinatori vor preda «de îndata» arhivele. Acest «de îndata» poate însemna si zece ani. Ca urmare, abia anul acesta SRI a început sa predea sistematic dosarele. Si asta nu neaparat din vina lor. Poate ei ar fi facut-o mai demult – desi au si ei bube în cap, nu vreau sa îi scuz – dar noi nu am avut unde sa le depozitam. La urgenta, am preluat dosare si cu portbagajul masinii.
Halele de la Popesti-Leordeni au fost puse la dispozitia CNSAS abia în 2003, printr-un protocol cu Administratia Nationala a Rezervelor Statului, pe o perioada de trei ani, fara plata chiriei, cu conditia de a le amenaja noi si de a plati utilitatile. În prezent, ele au o capacitate de depozitare de 12 km liniari de dosare (desi unitatea de masura nu ne place).
Dar greul abia acum începe. Desi SRI poate declara ca a predat 4 km de dosare, noi nu putem spune ca am primit decât 200 metri liniari de la 10 martie, când s-a declansat operatiunea, si pâna în prezent. Conform unui protocol semnat de noi cu SRI, la pre-luarea în gestiune trebuie numarat fila cu fila. Se stie ca prin dosare s-a mai umblat, chiar sunt destule procese pe rol din cauza asta. Nu ne putem permite sa semnam de primire pentru niste dosare care au mai putine file în realitate decât sunt înregistrate. Am putea fi acuzati pe urma ca am umblat noi prin ele. Asadar, formularea corecta ar fi: SRI a transferat în spatiul pus la dispozitie la Popesti-Leordeni de catre CNSAS, 4 km liniari de arhiva, din care CNSAS a preluat 200 de metri.
PR: Asadar, sintagma «predare accelerata» este doar pentru presa… adica de ochii lumii?
Meda Gavrilut: Ritmul este destul de lent. Avem 10-15 oameni pe zi, cercetatori, unii cu doctorate, care fac o munca de clasa a opta: descarca dosare si numara file. Unde mai pui ca, din cauza prafului si a microbilor, unii s-au si îmbolnavit. Încercam sa gasim niste solutii în interiorul institutiei, dar ne-ar fi mult mai usor daca ele ar veni dinafara. Si peste toate, ca si cum nu ar fi destul, este perspectiva desfiintarii CNSAS ca institutie. Conform legii, suntem înfiintati pe 6 ani, cu posibilitate de prelungire. Sigur ca nimeni nu se gândeste ca s-ar putea sa nu ni se prelungeasca mandatul, dar deocamdata nu vedem nici un fel de preocupare din partea politicienilor în acest sens. Asa ca ne asteptam la orice.
PR: Daca ar fi sa gasim vinovati pentru aceste necazuri, pe cine credeti ca ar trebui sa incri-minam?
Meda Gavrilut: Ca orice cetatean, am o parere. Dar ca functionar public permiteti-mi sa ma abtin de la a o exprima. Si structura noastra balcanica este, probabil, vinovata. Nemtii, de pilda, nu au asteptat sa vina presedintele sa spuna în CSAT serviciilor secrete sa predea arhiva. Ei au pus piciorul în prag si un an de zile au functionat fara lege. Doar pe baza faptului ca ei reprezinta societatea civila si vor sa vada dosarele. Dupa un an de zile, si-au facut si lege. Dar nu ne putem compara cu ei nici ca mod de organizare, nici ca numar de oameni. De pilda, spre deosebire de noi, care dam verdictul: a facut sau nu a facut politie politica, deci alb sau negru (nu conteaza daca persoana a semnat vreo colaborare, atâta vreme cât nu i-a dat curs, raspunsul nostru este ca nu a facut politie politica), ei dau toate detaliile, deci toate nuantele intermediare.
PR: Ce mesaj doriti sa transmiteti, din pozitia si cu experienta pe care ati acumulat-o, cititorilor nostri?
Meda Gavrilut: Vreau sa amintesc tuturor cititorilor dumneavoastra ca este important ca perioada în care în România destinele oamenilor erau controlate brutal de Securitate sa nu ramâna o simpla fila din cartea de istorie, pe care elevii sa o citeasca sau nu. Ei trebuie sa aiba posibilitatea sa vada pe viu ce s-a întâmplat cu parintii sau bunicii lor si cum le-a afectat acest lucru propriul destin sau destinul familiei din care fac parte. Poate unii au suferit pierderi ireparabile, poate au fost nevoiti sa plece din tara. Cazuri sunt multe si doar având acces la ele le putem cunoaste si ne putem feri pe viitor de experiente similare.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare