Les bienvenus

«Nu sunt nici prima nici ultima care face asta» îmi spun pentru a-mi domoli strangerea de inima aparuta odata cu imaginea cladirii mari si intunecate, o constructie de beton si sticla cum numai americanii stiu sa faca. Veche, pe deasupra, dupa cum o arata infatisarea-i ponosita. Suntem in zorii unei zile de toamna, intunecata sau poate asa mi se pare dupa eruptia de lumina electrica din metrou. Nu am nici cea mai mica pricepere in domeniul textilelor; de calificare ce sa mai spun – sunt «supracalificata», ceea ce inseamna ca nu voi gasi usor de lucru pe cai legale. Port, de cateva luni, povara inaltelor studii si reprosul numeroselor diplome. La vederea lor, surasul consilierilor devine transparent, nu au nici o idee ce as putea face aici, eventual niste studii.
Deocamdata, insa, voi incepe prin a munci intr-o fabrica. Intr-o zi am descoperit agentia cu patron arab si am petrecut minute lungi de asteptare intr-o anticamera obscura, pana unde razbateau cantarile jeluitoare si mirosul iute al lumanarilor consumate in ritualul rugaciunii de dimineata. N-am vorbit despre studii, nici despre acte, nici despre priceperea in vreun domeniu sau altul. Tot ce a contat a fost «disponibilitatea» completa si pe termen lung. Si, desigur, mijlocul prin care ajunsesem sa-i gasesc. Am plecat lasand in urma un formular oarecum completat si un numar de telefon.
Iata-ma deci, o saptamana mai tarziu, in interiorul unui labirint de beton, unde deocamdata nu se aude decat pocnetul sinistru al usilor de lift. Cateva femei sprijina peretii, unele sunt asezate jos, pe ciment. Sunt femei intre doua varste, cu figura lipsita de expresie, de parca ziua de munca ar trebui sa inceapa printr-o stare de vid interior. Cele mai tinere au aerul cuiva care va fi sacrificat in curand. Pe masura ce trece timpul, tensiunea devine halucinanta. Se aude deodata un zgomot de chei lovite de tabla – «ca la puscarie», apuc sa gandesc inainte ca portile mari ale halei sa se dea de perete. Cele «vechi» o pornesc cu iuteala spre vestiar, cele «noi» se aliniaza in fata sefei si asteapta sa le fie gasit numele pe o lista. Cele «vechi» au iesit din vestiar «echipate», cele «noi» se grabesc sa le ia locul.
Pe aceeasi lista cu numele, sefa tine socoteala timpului lucrat. «Eu am intarziat saptamana trecuta cinci minute si mi le-au scazut din bani», imi sopteste, cu vadit accent spaniol, vecina mea de dulap. Alergam inapoi la sefa, o africana solida cu privire de otel. Ne analizeaza pe fiecare, cand ajunge la mine deslusesc, in expresia fetei ei, stupefactie. Precizeaza, de altfel, cand ne face instructia, ca «aici nu e loc pentru printese». Vorbeste o franceza chinuita, presarata pe alocuri cu cuvinte de origine necunoscuta.
Hala e alcatuita din mai multe mese lungi, langa care se afla zeci de cutii mari de carton. Mai incolo sunt suporturile pentru haine, unele deja incarcate. Continutul cutiilor a inceput sa se reverse si, fara sa asteptam golirea lor completa, primim ordinul sa ne repezim la hainute. S-au format mari mormane de pijamale de copii, care trebuie separate in functie de marime, puse pe umerase, agatate de stative, incarcate in masini si trimise marilor magazine care le comercializeaza. Pare simplu, insa trebuie sa ai multa indemanare si destula forta in degete, pentru a trage clapele umeraselor si a introduce materialul cat se poate de iute.
Sefa e cu ochii pe noile venite, i se pare ca ne miscam prea incet. «Nu e timp de joaca» imi striga, smulgandu-mi o bluza din maini. Ea lucreaza, e drept, foarte repede. Ma straduiesc – in zadar – sa-i urmez exemplul: pierd materialul matasos printre degete, manecile imi aluneca, dunga de sus a pantalonilor e otova… Sefa ma priveste cu perplexitate, fiinta ei intreaga s-a transformat intr-un semn de mirare. Strang din dinti si refac cu atentie fiecare miscare, reusesc. «Nu putem tine aici oameni care lucreaza asa incet» imi spune ea, spre incurajare. Se precipita spre o alta masa, unde i se pare ca femeile au inceput sa vorbeasca. «Nu vorbiti! Sunteti aici ca sa munciti! Mai repede! Mai repede!» Trece, ca un zbir pe mosie, privind mainile fiecareia.
Atmosfera e incordata, se aude clinchetul umeraselor trantite laolalta si bubuitul noilor cutii de carton care se prabusesc pe ciment. Hainele au umplut toate mesele in movile uriase si iti vine a crede ca nu se vor termina niciodata. Se aud, ici si colo, certuri: s-au facut incurcaturi la marimi. Sefa a poposit din nou langa mine, ma priveste cu dezaprobare. Ca sa mearga treaba repede – catadixeste ea sa-mi explice – nu trebuie desfacuta fiecare bluza in parte. Le pastrezi impachetate si strecori umerasul, dupa care tragi si scuturi in acelasi timp; l-ai trecut deoparte, l-ai si luat pe urmatorul. Incerc, plina de bunavointa, sa-i urmez indicatiile. Doar ca gatul bluzei e prea stramt, pierd secunde pretioase incercand sa potrivesc umerasul. Sefa si-a pus mainile in cap, fetele din jur o compatimesc din ochi si o aproba cu clatinari din cap.
Imi privesc, o clipa, degetele zgariate pana la sange in zimtii umeraselor, pielea deja jupuita a degetelor. «Ce caut eu aici?» ma intreb masinal, exersand a suta oara miscarea blestemata. De la 7 dimineata la 6 seara. Pauza – o jumatate de ora la pranz, pentru masa. Pierd minute pretioase stand la coada la baie. Scaunele nu sunt suficiente, ma asez pe o scara, in mirosul insuportabil de mancare amestecata. Imi intind picioarele, este singurul moment cand ne este permis sa ne asezam. Sefa pare suferinda tot acest timp, ne priveste cu dusmanie, i se pare ca ne rasfatam. Trei minute inainte de sirena, bate din palme : «Mergem spre sala!» Fetele sar ca arse – sfarsitul pauzei trebuie sa ne gaseasca in fata meselor, cu mainile intinse deasupra marfii. Ma simt ca intr-o piesa de teatru absurd.
S-au terminat umerasele pregatite in ajun, ne asteapta deci cateva ore de chin. Trebuie sa fixam, pentru fiecare in parte, o micuta bucata de plastic care indica marimea. Plasticul este ingust si destul de rigid, se desprinde greu si se crapa usor. Apasat cu putere, ca sa treaca de zimtii de pe gatul umerasului, fiecare patratel trebuie bine potrivit pana intra la locul sau. Ritmul este din nou rapid: trebuie sa «rezolvam» cel putin doua umerase pe secunda. Altfel inseamna ca nu suntem productive si risipim banii angajatorilor. Timp de cateva ore se aude numai zgomotul plasticului cazand peste plastic, mainile noastre abia se mai vad in frenezia miscarii. Sefa se plimba de la o masa la alta, lansand observatii si ironii. Pe limba ei amestecata si veninoasa. Ne vorbeste de cei 6 dolari pe ora pe care ii luam fara sa-i meritam, de norocul de a avea un job atat de bun. Ma intreb daca isi bate joc, pare convinsa de adevarul spuselor sale.
Un nou moment de suferinta pentru ea: pauza de 15 minute. O pierdem, aproape toata, la toaleta. In timpul programului «nu avem voie». Ma feresc sa imi privesc fata cenusie in oglinda, incerc sa-mi domolesc tremurul genunchilor si sa-mi sting in apa arsura degetelor. Mai sunt trei ore de munca, gandul acesta imi face rau. Nu stiu daca voi reusi sa raman in picioare pana atunci.
Hainele se revarsa din nou peste mese, nu mai ai loc sa arunci un ac. Privesc cu dezgust rozul micutelor pijamale, stiu deja materialele care dau bataie de cap. Acum lucram pe domenii, suntem «specializate»: unele separa marfa, altele schimba etichetele, altele prind hainele de suporturi si deschid cutii noi. Nu gandesc nimic, nu am timp sa-mi ridic ochii de pe teancul din fata, am senzatia ca nu voi sfarsi niciodata cu acest material lipicios. In bocanci, picioarele abia mai incap. Una dintre cele nou-venite a cedat nervos, a plans isteric si a plecat. Inainte sa ii dea cheia de la vestiar, sefa si-a batut nitel joc de ea.
«Nu a reclamat-o nimeni pana acum pe femeia asta?» am intrebat eu in pauza. Vecina mea, Fatme, m-a privit ingrozita : «Este aici de ani de zile, e omul de incredere al sefilor». Mai avem o ora, e momentul cand «omul de incredere» stie ca elanul angajatilor e in scadere. Ne rastoarna pe masa cutii noi, ne impunge cu vorbe iscusite. Vine cu ideea de a repara greseala vecinei mele de masa, indraznesc sa ma opun. Odata prinse in clape, hainele sunt destul de greu de desfacut. «Cine le-a facut gresit sa le refaca» spun, si ea ma priveste incremenita. Cateva secunde cred ca ma va lovi, insa isi revine. Peste un minut ma cheama la pregatit umerase. Nu mai e nevoie acum, insa e si maine o zi.
Muncesc mecanic, nu mai simt decat o mare sfarseala. Inca cincisprezece minute. Se aduc cutii noi, dau ajutor la aranjat pe stative. Nu fac bine, iau prea putine haine deodata. Iau mai multe, abia le tin, cu groaza de a nu scapa vreuna pe jos. Sefa striga in coltul opus al halei, unul dintre barbatii care descarca a incurcat cutiile. Inca cinci minute. Schimb masa, e nevoie de ajutor la sortat pe marimi. Nu fac bine, trebuie sa le despart printr-o smucitura, altfel pierd cate o secunda la fiecare pereche. Nu am timp, in felul acesta, sa verific marimea. Sefa imi explica pe un ton aspru ca marimea o verifici cu o singura privire, in timp ce ai luat pijamaua in mana. Nu se vede totdeauna, uneori se afla in interior. Sefa e ganditoare, isi revine iute si striga sa fac cum mi-a zis.
Suna sirena, e sase seara. Ne incolonam, asteptam sa semnam in caiet. Geamurile sunt negre, ma gandesc ca va trebui sa iau autobuzul si sa schimb metroul de doua ori. Sefa ma intreaba daca nu vreau sa stau peste program, nu catadixesc sa-i raspund. Nu mai nimeresc usa, nu prind liftul, alerg pe scari, iau liftul de la alt etaj, vad autobuzul pe geam, plecand. Urmatorul este peste o jumatate de ora. Ma asez, cu un nod in gat, pe bordura. Trecatorii ma privesc cu dezgust, sunt murdara, plina de praf si de scame. Am, probabil, o privire ratacita. Poate si un zambet tamp, asemenea functionarului care m-a intampinat la aeroport ca sa-mi spuna «Welcome to Canada».