Oh… Oh… Romanes…

«Gadjii» montrealezi percep cultura tiganeasca (sau Roma, cum o numesc tiganii) ca pe o reminiscenta ancestrala, oprita cine stie unde pe calea evolutiei, ca pe o tra-ditie aflata pe punctul de a se pierde. Tocmai de aceea, putinele manifestari care se raporteaza la ea sunt primite cu interes, chiar cu entuziasm, si protejate ca floarea de colt. La fel s-a intamplat si cu Romani Yag, un foarte exotic festival al tiganilor (dar, paradoxal, fara multi tigani!), desfasurat in perioada 5-8 mai la Montréal.
Cultura tiganilor este, de altfel, perceputa ca fenomen «underground» (ca sa ne tinem aproape de Kusturica), ale carui rare manifestari aduc la suprafata o zona plina de nelinisti, sensibilitate si originalitate. Asta am si simtit in dansurile pirandelor, in manuirea lautelor si cobzelor, in cantecele interpretate cu voce sparta, dar cu talent si cu mult suflet de protagonisti.
Ziua cea mai «misto» a festivalului a fost cea programata la Lyon d’Or. Sala bar-concert era arhiplina cu mai bine de un ceas inaintea «furtunii». Si, ca inaintea unui concert de muzica tiganeasca, era inecata in fum de tigara.
Ljuba Radman, organizatoarea si sufletul festivalului, a incercat sa reabiliteze imaginea pe care romii nu au reusit sa o schimbe in secolele de cand, prigoniti, au plecat din nordul Indiei. Iata «Romano drom» sau «Drumul (!) tiganilor», istoria continuei peregrinari in cautarea unui loc al lor si a linistii, pe care probabil nu le vor gasi vreodata. Din India au mers pana-n Imperiul turc, de unde au fost obligati sa colonizeze insulele grecesti; au plecat apoi in Rusia, de unde au fost alungati pe motive de… dragoste interzisa; in Spania s-au bucurat de o oarecare pace; au trecut apoi in Franta, unde au inceput si persecutiile rasiale de care au parte pana in ziua de azi si unde au primit stigmatele de cersetori, hoti, ucigasi. Au incercat o scapare spre estul Europei, trecand pe teritoriul Ungariei, unde nu au fost lasati sa faca prea multi pureci, intr-o Valahie unde au fost pusi la obroc, stand in robie vreo cinci secole. Mai apoi, nazismul si comunismul i-au… eliberat. Primul prin cosurile lagarelor de concentrare, cel de-al doilea fortandu-i sa se inregimenteze in coloanele duse la munca fortata; pe ei, cei care nu s-au supus de-a lungul istoriei lor decat vantului si muzicii. O poveste pasionanta si agrementata cu cantece pe care parca ai vrea sa le asculti la caldura unui foc aprins langa o caruta cu coviltir…
Vedeta serii de la Lyon d’Or a fost insa violonistul Carmen Piculeata care, impreuna cu trupa sa «Roma Roumains», a reluat cateva dintre cele mai cunoscute cantece tiganesti unguresti si romanesti. Provenit dintr-o familie de muzicieni bine cunoscuti in Craiova, Carmen nu poate sa ascunda «de-formatia» educatiei muzicale. Se simte la el ca nu se poate adapta «cantatului dupa ureche». Invitat al multor evenimente de jazz si de muzica clasica (in Lanaudière), pentru o vreme colaborator al Cirque du Soleil si prezent alaturi de cunoscutul grup al polonezului Jeszcze Raz, la ora aceasta Carmen Piculeata este intre cei mai importanti si solicitati violonisti din Montréal.
Sa mai amintim prezenta in cadrul festivalului si a altor artisti de origine romana: cantareata Mihaela Staicu, acordeonistul Sergiu Popa, dar si Daniela Novac si Adrian Gaudi, care au venit din Belgia sa conferentieze pe tema integrarii romilor.
Am adastat, in ultima seara a festivalului, in pub-ul Café Sarajevo, la concertele grupurilor «Soleil tzigane» si «Maânouches Swing», pe a caror muzica dansul s-a improvizat aproape instantaneu cu primele acorduri. Rareori ne-a fost dat sa vedem un loc in care nu mai poti distinge cantaretii de ascultatorii care se innebuneau dupa cantecele pe care, in parte, le stiam din repertoriul lui Goran Bregovic si din filmele lui Emir Kusturica. Cafe Sarajevo, club de atmosfera care si-a castigat popularitatea in perioada razboiului din fosta Iugoslavie, cand dadea prilej de intalnire refugiatilor din locurile prapadului, si-a transformat acum vocatia, oferind tuturor seri de exceptie cu parfum de veselie balcanica: alcool, tutun si muzica la ureche, intr-un beci intunecat.
Pentru prima sa editie, festivalul este un succes, chiar si numai daca este sa ne luam dupa cat de patrunsi pareau montrealezii de souche. Speram totusi ca la viitoarele editii sa putem asculta si numele grele ale genului: Goran Bregovic sau Taraful Haiducilor. Si, cine stie!, inregistrari cu Maria Lataretu, cu Faramita Lambru sau Gabi Lunca…
Si o constatare drept incheiere. Festivalul acesta ne-a relevat ca ritmurile pe care le consideram romanesti apartin in egala masura mai multor popoare – de la cel rus pana la cel spaniol, daca ar fi sa urmarim pe harta. Muzicantii, lautarii tigani, le-au prins de la cei pe care i-au intalnit in peregrinarile lor cu picioarele goale in urma carutelor si le-au adus pana azi ca pe cea mai de pret mostenire.
TE AVES BAHTALO!