Una dintre cele mai recente «activitati» organizate la Casa Romana a fost un picnic cu mici si bere organizat in fata cladirii de catre unul dintre membrii Consiliului Parohial al Bisericii Buna Vestire, Nutu Simion. Fara a vrea neaparat sa blamam acest gen de actiuni, credem ca rolul unui Centru Cultural Romanesc trebuie sa fie cu totul altul. Care anume? Va prezentam mai jos raspunsurile catorva romani la 3 intrebari: 1. Daca, in opinia lor, este necesar un Centru Cultural Romanesc; 2. Daca actuala Casa Romana indeplineste astazi acest rol; 3. Care ar fi solutia pentru recuperarea acestei cladiri in folosul intregii comunitati?
George Stanciu: «Guvernul ar putea sa intervina in favoarea comunitatii»
1. Fara discutie. Este nevoie de un loc unde sa se stranga oamenii pentru acti-vitati romanesti, asa cum s-a intamplat la inceput, dupa ce cladirea a fost construita.
2. Nu cred. Centrul Cultural nu mai este acolo, iar activitatile sunt din ce in ce mai putine si mai sarace in participare.
3. Nu se poate decat printr-un proces prin care sa se anuleze actul din 2001. (Este vorba de Adunarea generala a Parohiei Buna Vestire in urma careia s-a decis afilierea bisericii la Episcopia de la Vatra, n.r.). Cred, de asemenea, ca ideea unor liste de semnaturi pentru un apel catre Guvernul provincial este binevenita. Guvernul ar putea sa intervina in favoarea comunitatii.
Viorica Velescu: «Nu cred ca este necesar un centru cultural romanesc la Montréal»
Viorica Velescu, fosta presedinta a Asociatiei culturale romane Constantin Brancusi, care a functionat in cadrul CCRM, are opinii legate strict de activitatea artistica, care ii este foarte aproape. Ea crede ca «adevaratii artisti» sunt foarte putini in comunitatea romaneasca de la Montréal, drept pentru care nu crede ca este foarte necesar un «Centru cultural romanesc». Nici macar pentru a viziona eventuale expozitii de arta ale putinilor artisti autentici, pentru ca, spune doamna Velescu, prea putini romani se arata gata sa investeasca bani intr-o opera de arta… «Am lucrat la Casa Romana timp de 12 ani si, cu regret, trebuie sa recunosc ca arta romaneasca nu prea intereseaza pe multa lume, asa ca nu vad de ce ar fi necesar un Centru Cultural Romanesc la Montréal», isi intareste ideea d-na Viorica Velescu.
Subliniind o data in plus ca se refera doar la experienta personala si sugerandu-ne sa nu mai scriem despre Casa Romana, ca nu facem bine nimanui (!!!), venerabila doamna Velescu repeta ca accesul intregii comunitati la activitatile CCRM ar fi lipsit de consistenta in conditiile in care cultura si arta nu-i intereseaza decat pe prea putini dintre membrii comunitatii romane. (A. A.)
Dr. Paul Dancescu: «Este nevoie de un centru comunitar romanesc laic»
1. Este o necesitate de a avea un centru cultural si mai ales un centru comunitar romanesc laic, deschis intregii comunitati, unde oamenii sa se poata aduna pentru diverse activitati socio-culturale: tinerii – la dans, batranii – pentru activitati de socializare etc. In afara de asta, este nevoie si de activitati culturale, in special la momentele festive ale romanilor.
2. Casa Romana de astazi nu mai indeplineste acest rol, iar aici trebuie facut ceva, fiindca nu este normal ca romanii sa inchirieze spatii prin alte locuri pentru a organiza evenimente romanesti.
3. Eu cred ca ar trebui pornit de la o intalnire intre reprezentanti ai comunitatii romane si cei care conduc astazi Casa Romana. Daca aceasta nu va duce la nimic bun, atunci trebuie cautate si alte solutii. Printre ele ar putea fi realizarea unui alt centru cultural romanesc laic, intr-o cladire care sa nu fie dependenta de nici o biserica.
Serban Popa – «romanul s-a nascut roman»
Artist prin excelenta si roman pana in maduva oaselor, Serban Popa (implicat timp de sapte ani si jumatate in diferite activitati in cadrul Centrului Cultural Roman – presedinte si vicepresedinte al Centrului de Expozitii Constantin Brancusi, vicepresedinte al Solidarité Québec-Roumanie) s-a implicat in tot ce inseamna viata comunitara romaneasca. El este promotorul unei linii aparte in integrarea multiculturala a romanilor din Montréal, vazandu-i pe imigrantii din spatiul carpato-danubiano-pontic drept un exponent si posibil «catalizator» al unui nou tip de latinitate in Québec.
In acest context, Serban Popa regreta ca «noi, romanii, nu am creat institutii menite sa reflecte prezenta noastra de o suta de ani in Québec. Lipsa acestor institutii duce la pierderea unor documente deosebit de importante si a unor obiecte specifice culturii romanesti marturisitoare ale prezentei noastre aici. Exista notiunea recunoscuta de «mod de viata italian». De ce nu ar putea exista si cea de «mod de viata romanesc»? In momentul in care au luat drumul pribegiei, romanii sunt obligati sa-si duca crucea culturii si spiritualitatii lor».
Referindu-se strict la Casa Romana (Doamne, ce greu a fost sa-l aduc la subiect…), Serban Popa este de parere ca aceasta institutie a fost rezultatul unei sinergii a tuturor organizatiilor romanesti de la vremea infiintarii, principiu care ar fi normal sa dureze si astazi. «Cei 50.000 de romani traitori in Montréal reprezinta aproape un mit. Prin numarul lor sunt o forta, dar nimeni nu i-a vazut vreodata uniti pentru un obiectiv comun. Casa Romana ar putea si ar trebui sa fie o forta de atractie, dar din pacate ea este departe de a-si indeplini aceasta menire», spune Serban Popa.
Despre «recuperarea in interesul comunitatii» a Casei Romane este greu de discutat cu Serban Popa. El nu doreste neaparat acces in cladire, ci in parcul din fata ei, unde s-ar putea forja acea solidaritate sociala si culturala romaneasca: «Parcul, ca spatiu deschis, ar putea reprezenta o agora culturala pe care romanii o propun celorlalte comunitati. Cand ploua, ne-am putea aminti ca exista vis-à-vis de parc o Casa Romaneasca, unde ne putem adaposti noi si valorile noastre culturale», este de parere Serban Popa. (A. A.)
