Dreptul la opinie

Veti fi aflat, din paginile de fata, intreg (sau aproape intreg) istoricul Centrului Cultural Romanesc din Montréal, incepand cu constructia sa, continuand cu diferendele care au dus la excluderea din ecuatie a tu-turor partenerilor de catre Parohia ortodoxa Buna Vestire, pana la dezbaterile incepute recent in vederea recuperarii accesului tuturor reprezentantilor comunitatii romane la aceasta cladire. Astfel ca ma voi opri doar acolo unde cred ca gresesc o parte din «actorii» care incearca sa gaseasca metode de recuperare a accesului la CCRM.
In primul rand, propunerile facute pacatuiesc, cred eu, printr-un optimism nejustificat. Astfel, ideea de «infiltrare» a unui numar mare de membri noi in parohia Buna Vestire (sper ca nu voi fi acuzat ca «deconspir» un secret) mi se pare de o naivitate sora cu inconstienta. Cei care compun actualul comitet parohial al acestei biserici, si care au tot interesul sa ramana «in fruntea bucatelor» nu sunt nascuti azi-ieri, pentru a fi luati prin surprindere de astfel de metode… Ei au tupeul de a refuza accesul la vot al membrilor cu drepturi depline in parohie, cu membria platita, si refuza cu obstinatie intrarea de noi membri in parohie tocmai pentru a nu periclita «echilibrul» fragil pe care se sprijina.
Pe de alta parte, ideea strangerii de semnaturi pe un apel pentru revenirea CCRM la menirea sa initiala mi se pare nerealista daca se spera obtinerea catorva sute sau mii de semnaturi. Sa nu uitam ca la intalnirea-dezbatere organizata de ARC au fost prezente mai putin de 20 de persoane… Lipsa de interes a unei mari parti a comunitatii fata de problemele interne este o piatra de moara in incercarea de rezolvare a acestora, asa ca varianta adunarii a mii de semnaturi mi se pare utopica. Sigur ca blamarea unei intregi comunitati mi s-ar putea imputa ca fiind o generalizare nejustificata a culpei, dar fapt este ca, din cei (aproximativ) 50.000 de romani traitori in Montréal si imprejurimi, la evenimentele comunitare se aduna cam (aceiasi) 50-100 de oameni. Exceptie fac spectacolele cu trupe de artisti din Romania si picnicurile de la Val David, dar aceste manifestari trec, din pacate, fara a lasa urme intr-o mult dorita coeziune a comunitatii romanesti.
O alta problema este lipsa deschiderii la dialog a celor care conduc Parohia Buna Vestire. Argumente de genul «Centrul Cultural apartine Parohiei Buna Vestire si nu face obiectul unei dezbateri», pe care le-au invocat Alexandru Popescu si Victor Rosca, arata izolarea fata de comunitate in care acestia se complac. Ceea ce ei par a refuza sa inteleaga este ca nu te poti opune la nesfarsit valului. Poti doar intarzia cu o zi, cu un an sau cu zece mersul evenimentelor, dar nu le poti impiedica sa se petreaca.
In sfarsit, dar nu in cele din urma, voi «arata cu degetul» catre organizatorii dezbaterii pe tema Centrului Cultural Romanesc. Apreciind valoarea initiativei, ma simt obligat totusi sa vestejesc obstinatia cu care liderii ARC incearca, poate inconstient, sa «scoata in fata» asociatia ca responsabila de un eventual succes. La ce ma refer? La ideea ca apelul pentru revenirea Centrului Cultural Romanesc in sanul comunitatii sa fie facut «in numele ARC», iar eventualii semnatari sa se alature initiativei acestei asociatii. Liderii ARC ar trebui sa stie faptul ca romanii (cel putin cei din Montréal) au retineri mari fata de ideea de asociatie. Si asta tocmai pentru ca asociatiile romanesti (in frunte cu ARC si FAR) s-au inteles atat de «armonios» intre ele incat au demonetizat pe multa vreme ideea de asociatie. In aceste conditii, cred ca orice actiune pornita «sub antetul» unei asociatii isi injumatateste din start sansele de reusita. Este pacat, dar acesta este adevarul. Si va curge multa apa pe St. Laurent pana la modificarea acestei perceptii «anti-asociatie» la romanii din Montréal, lucru de care ARC (si nu numai) ar trebui sa tina seama.

- Publicitate -
Articolul precedentMona Mariana Ciciovan la Musée des beaux-arts
Articolul următorDorinel Munteanu pleaca de la Steaua, dar ramane i
Absolvent de geologie (Cluj, 1987), Adrian Ardelean a "tradat" in '94 stiinta pamantului pentru "dragostea vietii sale", jurnalistica. Are la activ 19 ani de presa de toate felurile (ziar, TV, radio, presa de agentie) impartiti intre Romania si Canada. Iubeste de numa'-numa' ceea ce face. De altfel, el defineste ziaristul astfel: "dintr-o cladire in flacari, toata lumea fuge, cu exceptia pompierului si ziaristului. Ei alearga inauntru, sa isi faca meseria. Pompierul are uniforma de protectie, ziaristul nu". Dupa atata presa, are multi fani, putini bani, dusmani cat un oras mare si prieteni cat o scara de bloc. Iubeste cu pasiune Clujul, folclorul romanesc si fotbalul englezesc.