Marturia unei generatii

Gabriel H. Decuble (coord.), Cartea roz a comunismului, Editura Versus 2004
Putem citi aceasta Carte roz a comunismului cu nerabdarea cu care am citi un roman politist bun. Asta nu inseamna ca ar fi vorba in ea de o intriga politista. Dimpotriva, cele paisprezece texte inserate in volum au caracter autobiografic si autorii lor, tot paisprezece la numar, ne povestesc copilaria sau adolescenta lor pe un ton egal si asezat, ca intr-o sueta lunga si domoala in fata unui pahar cu vin bun. Dar cu umor, cu sensibilitate, cu ironie si autoironie, uneori cu gravitate – intr-un cuvant, cu farmec.
Parcurgand prefata, ne dam seama ca prima lor preocupare a fost sa selecteze din experientele personale mai mult sau mai putin importante pe acelea care, reunite, deveneau capabile sa ilustreze un punct de vedere sau un demers comun mai general: «/…/ pentru a scapa de otrava ideologiei – spune Gabriel H. Decuble – trebuie sa fi fost intr-o relatie cvasi-intima cu ea, sa te fi jucat cu moartea, sa fi luat din ea acea doza care te caleste/…/» Pastrand proportia sanatoasa, autorii din paginile care urmeaza au rostit, fiecare in parte: Comunism, walk with me!» Tocmai acest involuntar «joc cu moartea», explica de ce este captivanta cartea si de ce ea poate interesa intr-un grad inalt pe oricine se preocupa sa inteleaga societatea romaneasca actuala, cu distorsiunile, problemele si dinamica ei.
Ne confruntam, asadar, cu destinele simple ale unor copii si adolescenti traind intre oameni cumsecade, supusi, – «sub vremi», potrivit vorbei cronicarului – resemnati cu lipsurile de tot felul, intr-o viata terna, iluminata doar de bucuria sarbatorilor traditionale si de mandria pentru succesele odraslelor lor la scoala. Uneori sunt oameni nefericiti care au traversat cu mari suferinte perioade sumbre din istoria comunismului precum cea a colectivizarii fortate (Mariana Codrut, Cand Dumnezeu statea ascuns dupa o usa), alteori sunt insi care se multumesc sa supravietuiasca in satul lor izolat, fara entuziasm dar si fara sa simta prea acut rigorile absurde ale regimului (Radu Pavel Gheo, Mesaj din miezul unui Ev aprins). In sfarsit, mai sunt si figuri de comunisti «convinsi» sau «sinceri» – parinti (Gabriel H. Decuble, Parintii au mincat agurida, iar copiilor li s-au strepe-zit dintii) sau profesori (Cerasela Stosescu, Jean).
Copiii insisi au traiectorii interesante. Majoritatea vin din mediul rural si evolutia lor seamana cu cea a personajului lui Slavici din Budulea taichii. Buni la invatatura in satul natal, ei ajung la oras, stau in gazda sau in camine si de aici merg mai departe la facultate. Unii sunt complet deconectati de la realitatile politice din jurul lor si, ajunsi adulti, nu vor pastra nici o amintire despre structurile comuniste ce inregimentau copiii si adolescentii – organizatiile de pionieri sau de UTC (Michael Astner, Putini am fost, multi am ramas); altii, dimpotriva, sunt la un moment dat tentati sa se valorizeze prin aceste structuri (Radu Gheo, op. cit, Dana Iurescu, Scoala noastra ca o floare, Corina Bernic, Caietul de caligrafie). Cu micile lor arivisme copilaresti, acestia din urma ar fi putut deveni nomenklaturisti de nadejde daca n-ar fi descoperit la timp cultura alternativa prin care s-au salvat sau daca sistemul nu ar fi disparut inainte ca otrava de care se vorbea in prefata sa-si faca efectul.
Istorisirile de felul acesta sunt in general luminoase, prin amestecul de naivitate, aventura si non conformism juvenil sau prin prin umorul si lirismul cu care sunt evocati prietenii de alatadata. Dar lucrurile incep sa devina grave pe masura ce eroul naratiunii se apropie de maturitate. Eleva din nuvela Ceraselei Stosescu asculta Europa Libera si vorbeste infrigurata despre revolutia din Cehoslovacia cu prietena ei de banca in drum spre scoala, pandita de la cativa pasi de profesorul Jean «singurul comunist adevarat» pe care l-ar fi cunoscut prozatoarea, Mariana Codrut evoca foarte sensibil lumea mizera a profesorilor navetisti iar Ovidiu Nimigean este in jurnalul sau (Oubliette. Fragmente) deceptionat si nefericit. El insa inregistreaza cu speranta actele de dizidenta ale lui Mircea Dinescu sau Augustin Buzura. Nu lipsesc nici istorisirile despre incercarile de racolare din partea Securitatii (Michael Astner, Ovidiu Nimigean). In sfarsit, avem in carte si participarea lui Emil Brumaru la o masa rotunda, precum si un dialog, sustinut de Dan Lungu si Robert Serban in care ne reintalnim cu atmosfera literara de acum cateva decenii: cu aparitia prin anii ’60 a grupului oniristilor (Emil Brumaru, Leonid Dimov, Dumitru Tepeneag, Virgil Mazilescu etc.), cu taberele de creatie organizate de Comitetul Central al U.T.C., cu mirajul scriitorilor din provincie fata de viata literara bucuresteana, dar si cu volumele omagiale dedicate lui Nicolae Ceausescu in a doua parte a anilor ’80 in care semnau destule «tinere condeie»: «Ma tem ca daca mai traia Ceausescu vreo cativa ani, observa cu umor Robert Serban, dadeam in el cu texte si cu partidul de ne sareau penitele. Nu ca ne-ar fi fost drag carmaciul, dar asta era… jocul».
Sa remarcam in treacat contrastul dintre nonconformismul vesel, de suprafata – desi ironic – al viitorilor opzecisti si gravitatea cu care evocau aceeasi perioada Ovidiu Nimigean, Michael Astner, Mariana Codrut, cei mai varstnici dintre autorii inserati in volum. Dar gasim in textul lui Paul Tatomir («Fericirea de pe buza prapastiei») o explicatie posibila pentru aceasta diferenta de ton: «imi dau seama ca am evocat mai sus oarecum euforic primii douazeci de ani dintr-o existenta. Pare mult prea optimista relatarea. Si este, intr-adevar. Ma intreb acum, dac-ar fi fost povestea unei alte varste ar fi fost la fel? Categoric, nu. Pentru ca varstele traite de mine sub comunism au fost cele cu grijile cele mai putine /…/. Nu intrasem propriu-zis in angrenajul social. Cei din generatia parintilor mei ar avea de spus o alta poveste, cu mult mai sinistra».
Iata un punct de vedere intelept: ultimii ani ai comunismului nu au fost cu nimic mai insoriti decat primii si diferenta dintre registrele celor doua povesti, cea a tinerilor si cealalta, virtuala, a parintilor lor nu s-ar fi datorat umanizarii sistemului. Varstnicii insa ar fi fost mult mai resentimentari in evocarile lor pentru ca sistemul acesta le-a deviat, blocat sau desfigurat destinele intr-un mod irevocabil. Cand comunismul s-a prabusit, lor nu le raminea decat sansa, ipotetica si minabila, a unui al doilea suflu…