Ana Blandiana, eseista

Citește și

Eseurile Anei Blandiana isi au sursa in aceeasi sensibilitate in fata miracolelor mari sau marunte ale lumii pe care o gasim si in poezia sa. Gasim, de asemenea, aceleasi cardinale obsesii – scrisul, arta, singuratatea, posteritatea, moartea – aceeasi aptitudine de a descifra sensuri inedite in miezul unor realitati insignifiante, aceeasi disponibilitate pentru inflacarari si suferinti intense si indaratul tuturor acestor lucruri, acelasi personaj reflexiv, vulnerabil si infiorat de trecerea vietii.
Asta inseamna ca, atunci cand citim volumele de eseuri, publicate de Ana Blandiana intre anii ‘70 si ‘80 si republicate mai de curand, in 2003, de editura Liternet (Calitatea de martor, Coridoare de oglinzi, Autoportret cu palimpsest) avem de-a face cu o vocatie unica – cea de poet. Ana Blandiana nu face parte dintre creatorii cu o structura proteica, precum Blaga (poet, dramaturg si filozof), Camil Petrescu (romancier, dramaturg, poet si filozof) sau G. Calinescu (critic, romancier, poet); poezia si eseurile ei ne apar ca doua ramuri ale aceluiasi trunchi, hranite cu aceeasi seva si din aceasta pricina aflate intr-o permanenta interactiune ce este in avantajul operei globale. Frumusetea autonoma a eseurilor incita la cunoasterea poeziei si gravitatea, reflexivitatea acesteia provoaca dorinta de a citi eseurile.
Eseul este unul dintre cele mai pretentioase genuri literare. Lipsa obligatiei de a fi riguros in plan strict tehnic (bibliografie, citate, plan detaliat si explicit urmat cu acribie) nu implica defel lipsa obligatiei de a fi riguros in privinta ideatiei. Eseul, in mult mai mare masura decat o compilatie stufoasa, disciplinata si erudita, evidentiaza inzestrarea autorului, acuitatea gandirii lui, originalitatea, capacitatea de analiza, finetea in fata nuantelor, discernamantul in fata expresiei. Un eseu trebuie sa capteze nu doar prin ce spune ci, mai ales, prin felul cum spune. Situatia aceasta implica o mare libertate dar si o inefabila si categorica servitute: in ultima instanta, unui eseu i se poate ierta sa fie fals in concluziile sale, in modul de a privi lucrurile, cu conditia sa fie inteligent si valabil artisticeste. G. Calinescu spunea despre un eseist ca “bate campii cu gratie” si vedem, in aceasta formula, li-bertatea (de a bate campii) asociata cu servitutea (gratia).
A fost nece-sara aceasta larga paranteza pentru a explica de ce eseurile Anei Blandia-na ni se par atat de interesante chiar si atunci cand, rar, intalnim o idee, o generalizare, o asociere etc. cu care fie ca nu suntem de acord, fie ca suntem de acord din capul locului, chiar inainte de a citi eseul intrucat exprima un loc comun. Asa, de pilda, cand in volumul Calitatea de martor (Emblema) ni se spune ca “suntem nascuti spre a gândi si a lupta pentru mai bine si faptul ca nu vom atinge niciodata perfectiunea este salvarea si justificarea existentei noastre in infinit.” convenim repede ca asa e, toata lumea stie asta. Pe de alta parte cand in acelasi volum, in eseul Despre dragoste, poeta ne marturiseste: “cu oamenii pe care ii iubesc, cu oamenii foarte apropiati mie sau de care ma leaga o nedezmintita admiratie, nu numai ca nu simt nevoia sa fiu amabila, dar simt ca amabilitatea ar interveni intre noi ca o insulta, ca un scurtcircuit”, paradoxul, de l-am lua in serios, ne-ar contraria, ca un marunt sofism de justificare a lipsei de urbanitate intre prieteni. Dar e vorba de un eufemism sau de un oximoron (amabilitate-insulta) desigur, autoarea se refera de fapt la ipocrizie si atunci lucrurile se aranjeaza, suntem iarasi intr-un teritoriu public; e drept, cu prietenii nu trebuie sa fii ipocrit…
A vana cu obstinatie asemenea “locuri comune” echivaleaza insa cu a ignora esentialul. Contextul e fundamental, el nu trebuie ignorat fiindca el este cel care incarca frazele izolate de sens si subtilitate.
Eseurile Anei Blandiana sunt naratiuni, impresii de calatorie, evocari ale unor episoade din copilarie, uimiri in fata lumii, anxietati, marturii de admiratie pentru inaintasi ilustri – totul tratat dintr-o perspectiva moralista. De cele mai multe ori ele se invecineaza cu aforismele. Nu le-am inscrie, daca am vrea sa le cautam un loc, in seria care de la Montaigne la Alain a cunoscut si cunoaste o glorioasa posteritate prin finetea, eruditia si amplitudinea reflectiei filozofice, ci mai curand intr-o alta in care ceea ce conteaza sunt: temperatura, acuitatea observatiilor si expresivitatea. Asadar, in seria lui La Bruyère, La Rochefoucauld, Vauvenargues. Si ar mai trebui poate sa adaugam factura confesiva, autobiografica – desi poeta-eseista detesta jurnalul evenimential (“nu ceea ce fac are importanta ci ceea ce inteleg” scrie ea la inceputul unuia din volumele sale) – prin care se apropie de familia de spirite a unui Jean-Jacques Rousseau. Probabil ca tocmai datorita acestei componente confesive atotprezenta in eseurile sale, ceea ce ne staruie cel mai mult in minte dupa ce le-am citit este imaginea perso-najului complex ce se desprinde din ele: un personaj acut, asumandu-si cu modestie si gravitate vocatia irepresibila de poet, preocupat de rosturile sale ca “martor” al vietii si istoriei din jurul lui, conectat cu toate fibrele la tot ce se intampla, la tot ce intalneste, deschis tuturor intrebarilor despre sine, ferm in ce iubeste si in ce uraste, vulnerabil si orgolios in fata posteritatii imprevizibile, sensibil la ritmurile vizibile si invizibile ale naturii, iubitor de rectitudine, demn si aristocrat in adversitate…
Dar personajul acesta “n-ar decola” din paginile eseurilor daca expresivitatea lor n-ar fi atat de frapanta si in registre atat de variate (encomiastic, narativ, liric, ironic, sententios, fastuos etc.). Iata cateva exemple in care autoarea spune multe in cuvinte putine: “Valery Larbaud exclama: «lectura, acest viciu nepedepsit!» si, desigur, numai faptul ca era inca putin practicat l-a impiedicat pe Dumnezeu sa consemneze si acest pacat in tablele legii”; “Un spital nu este un loc unde te vindeci de boala, ci un loc unde te vindeci de tine”; “Se spune ca Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru ca s-a sinucis Werther si nimic nu mi se pare mai interesant decât aceasta afirmatie. Personajul mort a emotionat si influentat zeci de generatii, autorul mort ar fi fost uitat curând”; “Nici chiar geniul nu poate tine loc de bun simt”; “Unul din paradoxurile lumii moderne este ca ne simtim cu totii insingurati fara a reusi sa fim singuri”; “Nu pot sa spun «noi femeile» fara sa rosesc, asa cum nu pot sa spun fara sa rosesc «noi poetii»; de fiecare data mi se pare ca fac aluzie la lucruri care nu pot fi rostite cu voce tare, la realitati intime si misterioase”.
Reeditate la distanta de zeci de ani, eseurile Anei Blandiana nu ne apar astazi ca o opera apartinand trecutului. Ne aflam in fata unei literaturi inteligente si rafinate care are inca multe de spus.

Articolul precedent
Articolul următor
- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Celine Dion anunță că suferă de o tulburare neurologică foarte rară și anulează unele concerte

Celine Dion a dezvăluit joi pe contul său de Instagram că suferă de o ''tulburare neurologică foarte rară'', care a forţat-o...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -