Limba romana si frumusetea colegei

Marcel Chamberland are 38 de ani si s-a apucat sa invete limba romana in urma cu trei ani. Prima propozitie pe care a rostit-o a fost: “Esti foarte frumoasa!”. Replica Danielei, colega lui de birou, a venit rapid: “De ce inveti limba asta? E total inutil!”.
Dar, pentru Marcel Chamberland, argumentul nu a fost convingator. “Nu am studiat foarte serios limba romana, imi spune el fara pic de accent, cel mult o ora pe zi. M-au ajutat casetele pe care le ascultam in masina, iar prima carte dupa care am invatat a fost «Le roumain sans peine». Am folosit si un dictionar german-roman, pe care am dat 8$. La inceput era un fel de joc, dar pe urma m-a captivat”.
Imi marturiseste ca cel mai greu i-a fost sa invete timpurile verbelor si sa inteleaga diferenta dintre “apà” si “apa” (articolul hotarat reprezentat de lipsa unui semn pe o litera!). “Si nici cu i-ul nu a fost prea simplu”, spune el zambind, si incepe sa-mi vorbeasca despre viata lui Dinu Lipatti, intr-o romana fluenta si cu atata insufletire incat, de mirare, uit sa mai apas pe butonul reportofonului.
Ma lamuresc putin mai tarziu, interlocutorul meu este specialist in birotica, dar pasiunile lui sunt muzica si biografiile personalitatilor. Canta la pian de la 12 ani, iar de la 17 ani s-a apucat sa invete germana; a urmat spaniola, italiana si, din 2002, romana. Vorbeste, de asemenea, engleza, desi nu este in topul preferintelor sale, si adauga cu umor ca nu ar vrea sa aiba de invatat limba franceza, ca strain. Are opinii categorice despre schimbarile din limba romana si crede ca e “foarte caraghios” sa inlocuiesti pe “sint” cu “sunt”.
Imi vorbeste apoi despre Romania, pe care n-a vazut-o decat prin ochii altora, cunostinte intamplatoare sau o ruda care a lucrat la Bucuresti. “Am impresia ca este o tara frumoasa”, imi zice si eu dau din cap si-i vorbesc scurt despre dealuri si Marea Neagra, despre munti si despre ospitalitatea romanului. As vrea sa-i spun si despre politicienii mizerabili care au guvernat-o, despre saracia oamenilor si despre dorinta si neputinta lor de a vedea lumea, dar Romania despre care imi vorbeste acest quebechez are o inocenta care imi opreste cuvintele sub forma unui nod in gat. Zambesc insa, fiindca imi spune, cu un aer firesc: “Cand o sa ajung in Europa, o sa vizitez Germania si Romania si poate… Parisul”.