Trecator prin Montréal

Pe Cornel Cotutiu l-am intalnit la sfarsitul lunii august, bucuros de “cea mai frumoasa vara” din viata lui. Isi rupsese talpile la pantofi de atata umblet prin Montréal; cunostea pe dinafara Ville St-Laurent. Avusese un “moment de gratie” cu o veverita care voise “sa-l seduca“. Era unul dintre numerosii parinti care trec oceanul ca sa-si vada copiii si nepotii. Un profesor aflat in vacanta. Un turist care si-a propus sa scrie o carte nu din postura “peregrinului”, ci a “omului care sade”, nu despre Canada, ci inspirata de Canada.

Cum v-ati autocaracteriza, domnule Cotutiu?
Sunt un tip cu nasul pe sus. Nici eu nu-mi dau seama daca este poza sau realitate. Pana la urma, fiecare culege dinspre mine ce poate, ce este in stare. Cei care stiu sa ma citeasca sunt adolescentii, elevii mei – si nu ma refer la carti acum. Pe scurt, am doua resorturi care ma tin in picioare si-mi dau sens: activitatea mea de profesor si cea de scriitor.

Ce fel de profesor sunteti?
Unul exigent, care isi iubeste foarte mult elevii. Iar ei mi-au raspuns cu aceeasi moneda.

Cum e sa fii profesor astazi, in Romania?
In ceea ce ma priveste, scrisul compenseaza conditia mizera a dascalului in Romania, insa nu toti au aceasta sansa. Din ’90 incoace, nu avem nici un an care sa semene cu altul. De 15 ani se tot incearca ceva nou. Uneori chiar pe parcursul anului scolar apar dispozitii noi. Pentru ca se schimba guvernul. Sau ministrul… Aceasta “cronicizata tranzitie” a adus invatamantul intr-un stadiu disperant si degradant. Ce e mai rau este ca elevii si-au pierdut motivatia invatarii, iar profesorii se lasa si ei contaminati de aceasta atitudine.

Inspector de voie, primar de nevoie
Ati fost inspector in ultimii ani inainte de Revolutie…
Da, eram poreclit Inspectorul Pipa, fiindca cutreieram satele avand mereu o pipa in coltul gurii.

Cum ati ajuns in aceasta functie?
Eram cunoscut gratie activitatii mele de scriitor, aveam o buna reputatie printre dascali. Eram, de altfel, inspector de specialitate, nu sef de cadre; acesta din urma se ocupa de numirea profesorilor.

Cum ati descrie sistemul scolar de atunci?
In perioada aceea ajunsesera lucrurile foarte batute in cuie. O sa va dau doar un exemplu. Am fost ultimul organizator al Cantarii Romaniei in reteaua scolara. Atata a fost de greu, atata a trebuit sa alerg, incat ajunsesem la 3 pachete de tigari pe zi. M-am imbolnavit, nu am participat la faza finala a festivitatii si m-am lasat definitiv de fumat. Era cumplit coeficientul politic si de omagiu catre cei doi ticalosi. Dincolo insa de acest cadru politic nenorocit, murdar, ramanea placerea elevilor de a rosti poezii, de a canta.

Dar v-ati pierdut functia inainte de Revolutie…
Mi s-a tras de la romanul Sarpele albastru, care trebuia sa apara chiar atunci la editura Dacia, intr-un tiraj record de 60.000 de exemplare. Niste “prieteni” erau la mare vrajba cu editura si au luat cartea mea ca piesa grea. Dulea, ultimul sef al cenzurii de stat, s-a ocupat de ea. S-a ajuns pana acolo incat mi-au cerut sa scot din roman cuvantul “nebun” si toate derivatele sale. S-au dat la topit exemplarele deja tiparite si au fost retiparite 6 fascicole din 12.

Ati acceptat sa le rescrieti?
Da, am acceptat sa rescriu jumatate de carte, pentru ca, pe vremea aceea, eu nu credeam ca infernul ceausist se va termina. Am avut, mai tarziu, o incercare de a reface Sarpele albastru, insa nu mai era acelasi lucru. Asa ca singura varianta care exista acum este cea mutilata.

Ce amintiri aveti de la Revolutie?
Am fost primarul Becleanului timp de doua saptamani, in perioada Revolutiei. Sau, cum imi place sa spun, am fost seful golului de putere la Beclean. Si, in aceasta postura, am semnat primul certificat de casatorie. Dupa aceea mi s-a propus sa ma duc la CPUN (Consiliul Popular al Unitatii Nationale) Bistrita-Nasaud si am scapat de postura de sef al urbei mele.

Scriitorul cu privire afurisita
Ati suferit de complexul intelectualului de provincie?
Singurul lucru pe care l-am regretat – legat de faptul ca nu am trait intr-un oras important – a fost contactul intermitent cu biblioteca, cu marea biblioteca. Insa pentru restul… nu, niciodata. M-am cunoscut cu foarte multi oameni de condei, ne-am intalnit la tot felul de manifestari, ne-am vizitat. Cu Ulici am jucat tenis, pe Uricariu il stiu din vremea studentiei, pe Manolescu l-am ajutat in campania electorala. Si multi altii: Nae Prelipceanu, Ana Blandiana, Gheorghe Pitut sau tinerii Corin Braga, Ruxandra Cesereanu… Pe Breban l-am invitat la Saloanele Liviu Rebreanu, una dintre cele trei manifestari culturale de amploare din Bistrita, alaturi de Colocviile Cosbuc si de Festivalul – concurs Marul de aur. Tot atunci am invitat artisti plastici: Horia Pastina, Ion Dumitru.

Aveti multi prieteni. Aveti si dusmani?
O-ho… In perioada in care am avut, la revista Minerva, rubrica Paranteze, imi faceam cate doi-trei dusmani pe saptamana. Problema mea este ca vad unele lucruri pana la nuanta infinitezimala. Una dintre colegele de la scoala mi-a spus chiar, o data, ca am “o privire afurisita”; si mi-a placut caracterizarea asta. In plus, am tendinta sa augmentez. Eu am incredintarea ca un detaliu este suficient pentru a comprima intregul. Si proza mea este adeseori construita pe structura metonimiei.

Ati fost redactor-sef al Minervei timp de noua ani. Ce v-a facut sa renuntati la revista?
Am renuntat din motive financiare. Ajunsesem un fel de cersetor care batea pe la usile diverselor organisme. Am ramas insa cu multumirea de a fi realizat revista cu cea mai mare intindere in ani, o revista de circulatie nationala, cu colaboratori din strainatate. Si asa cum se intampla de obicei, Minerva era mai stiuta in tara decat in Bistrita.

Aveti vreun regret legat de activitatea de scriitor?
Nu am scris niciodata poezie; din acest punct de vedere ma consider un scriitor handicapat. Desi am, in textele mele, anumite zone de poezie si chiar propun o anumita viziune lirica asupra existentei.

In perioada acestei vacante la Montréal ati scris?
Cate ceva am mai scris, nu prea mult insa. Nutresc teama ca in calatoria de intoarcere sa nu pierd foile. Dupa ce le scriu, mi se par foarte importante, chit ca mai tarziu, ajuns in tara, dintr-o pagina voi face zece sau nici una.

Ati vrea sa scrieti intr-o alta limba?
Nu, cata vreme exista Romania.

Cornel Cotutiu s-a nascut la Beclean (jud. Bistrita-Nasaud), in 1945. Dupa incheierea studiilor universitare la Cluj, in 1971, a fost profesor de limba si literatura romana in unitati scolare din judetele Satu Mare, Cluj si Bistrita-Nasaud. Pe plan literar, a debutat in 1964, in revista Tribuna. A colaborat cu diverse reviste de cultura (Steaua, Vatra, Astra, Familia, Pagini botosanene, Euphorion, Convorbiri literare etc.) si a fost, intre 1990-1999, redactor-sef al revistei de literatura, arta si cultura Minerva. Este colaborator permanent al cotidianului Rasunetul. Debutul editorial a avut loc in 1978, cu volumul de nuvele In cautarea altui final. Au urmat alte volume: Opt zile pentru totdeauna (1982), Sarpele albastru (1989), Ce ramane (2002) – romane; Spate in spate (2004) – povestiri; Taifas in purgatoriu (1995), Am fost pe lumea cealalta (2000), Carabusii de sub perna (2001), Securea cu rotile (2005) – publicistica. Pentru publicistica a obtinut, in 1995, premiul Uniunii Scriitorilor – filiala Targu-Mures. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1990.
Interviu realizat de Simona Plopeanu

Simona Plopeanu
Simona Plopeanu
Simona Plopeanu are studii in literatura (Universitatea de Vest, Timisoara) si in jurnalism si "sciences de l'information" (Université de Montréal). Colaboratoare a ziarului Pagini Romanesti din 2004. In prezent, lucreaza ca specialist in informatie ("recherche") in invatamantul universitar din Québec.

Ultimele articole

Articole similare