UN FESTIN DE IRONIE: Andrei Plesu – Obscenitatea p

Ultima carte a lui Andrei Plesu, Obscenitatea publica, este un adevarat festin de ironie sub semnul lui Caragiale. O ironie care traverseaza toate registrele umorale, o ironie amara, batjocoritoare, resemnata, fals joviala si in consecinta, de la caz la caz, vitriolanta, deprimanta, epidermica sau pur si simplu amuzanta – totul de la o altitudine si cu o autoritate a frazei raspicate, pe care le intalneam prima oara la Titu Maiorescu in studiul In contra directiei de astazi in cultura romana (1868). De altfel, mutatis mutandis, vocea mentorului Junimii, rasuna peremptoriu in Nota introductiva: Titlul ales pentru aceasta culegere /…/ exprima convingerea autorului ca impestritarea de azi a realitatilor autohtone are o iritanta dimensiune obscena, adica o stransa afinitate cu psihologia nerusinarii: nerusinare in politica, nerusinare in publicistica, nerusinare in moravuri, in comportamentul public, in discurs, in modul de a (nu) gandi../…/ E vorba de o nonsalanta fara criterii, de exhibitionism agresiv, de o suspensie generala a bunei cuviinte. E vorba de disolutia sfielii, a scrupulelor, a oricarei cenzuri interioare. Rezultatul e un peisaj in acelasi timp hilar si dramatic.
“Peisaj hilar si dramatic”, acesta este sensul general al tabloului propus de Andrei Plesu in cele sase sectiuni ale cartii, una mai interesanta decat alta: Tablouri vivante si portrete, Comedia presei, Memoria obscenitatii, Obscenitati de tranzitie, Noi si ei, Mici eternitati de tranzitie.
Deriziunea este omniprezenta si produce pagini savuroase in linie caragialiana, scoase parca dintr-o arhiva a unui nenea Iancu redivivus. In Ce avem de spus ne intalnim cu gandirea stereotipa a insului de pe strada, producatoare de clisee verbale rizibile: /…/ n-avem nimic de spus dar vorbim din pura politete sau din plicitiseala sau ca sa treaca timpul. Sau ca sa parem inteligenti /…/ Asa se explica, de secole, consideratiile despre vreme, despre greutatile vietii, despre recolta proasta, despre talhariile politicienilor, /…/despre “la noi in familie” (“Bine zicea bietul tata”), /…/despre tinerete (“Faceam si noi destule nefacute, slava Domnului, dar totul avea o limita”), /…/ despre neveste imposibile, meciuri vandute si sprituri cu baietii, despre Ialta, francmasonerie si KGB, despre evrei (“Sa ne-ntelegem, n-am nimic cu ei”), despre unguri (“Om fi noi cum om fi, da’si ei sunt apucati”), /…/ despre soacre (acre), despre nepotei (geniali), despre Dumnezeu (“Orice s-ar zice, trebuie sa fie undeva o forta”), /…/ despre preturi (“Nu se mai poate!”), despre romani (“Destepti dar ghinionisti”) despre Romania (“Ce-au, domnule cu noi?”).
Frecventele trimiteri la Caragiale au o clara intentie de a sugera continuitatea dintre Romania secolului al XIX-lea si Romania secolului al XXI-lea, dintre Farfurizii de atunci, preocupati de stabilitate si de ce zice Europa si Farfurizii de azi. Un articol se cheama chiar Boborul si Andrei Plesu citeaza cu voluptate din scrisorile primite ca mi-nistru. Se desprind din ele mai multe tipuri de petenti, de exemplu reprezentantul “poporului martir”: Domnule Ministru, subsemnatu U.I.(…) declar urmatoarele probleme care mi s-a intamplat la Istambul (Turcia) am fost batut, injungheat de cutit, in care concubina si-a batut joc de mine, am fost dezbracat de haine, am luat-o cu scopul de a castiga o paine, dar ea mi-a facut greutati. Sau o alta, sub semnul poporului “manios si suveran”: Acesta este mesajul poporului Roman pentru tine, banditule si criminalule al po-porului Roman (Tanibalul monstru, de Andrei Plesu marele tradator al Poporului Roman de cand s-a nascut acest criminal).
Uneori Andrei Plesu apeleaza la alte resurse de expresivitate decat cele caragialiane. Iata, de exemplu, zgomotele strazilor si aglomerarilor romanesti, evocate intr-o insiruire rabelaisiana – hohotitoare si grotesca: Auzi la fiecare pas si la orele cele mai neasteptate suieraturi, ragete, maraeli, chiote, grohaieli, behaituri, ciripeli, mormaituri, croncaneli, scancete, latraturi, gemete, horcaieli, tipete acute si icnete infundate, ragaieli, flatulente explozive, urlete, pe scurt, un fel de balamuc asurzitor si toxic. Emitatorii unor asemenea zgomote nu pot fi din specia trestiei ginditoare de care vorbea Pascal, ci dintr-una aparte, care se plimba dupa imprejurari pe scara ontogeniei: Un malac, obisnuit al mlastinilor politice si clasat indeobste, la rubrica porcine (cu mici cochetarii de Saint-Bernard erotic), ii lua un interviu presedintelui tarii si se schimbase brusc in iepuras.
De altfel, una dintre tintele preferate ale deriziunii este tocmai aceasta structura morala cu o geometrie variabila ce se afla la originea unei ilegitime mobilitati sociale: politicieni care-si schimba partidele in functie de accesul acestora la putere, poeti encomiastici ai vechiului regim comunist inventandu-si peste noapte un trecut de rezistenta, fosti activisti de partid, ticalosi si cinici la vremea lor, transformati dupa 1989 in oameni de afaceri prosperi, “lingai” de altadata ai cuplului Ceausescu, deveniti in zilele noastre “cu aceeasi convingere” promotori radicali ai capitalismului.
Autorul detesta lipsa de civilitate, spiritul gregar, fudulia, prejudecatile, complexele de tot felul, nationalismul obtuz si ridicol cu pandantul sau interesat, slugarnicia orientala si ipocrita in fata Occidentului. In toate textele, la fel ca in polemicile maioresciene, se intrevede o intentie pedagogica, – fireasca tinand seama ca ele sunt articole publicate mai intai in presa. Si poate din acest motiv, pentru a oferi un exemplu, i se intampla lui Andrei Plesu sa scrie si despre alte straturi sociale, necontaminate de oportunism, de lupta pentru putere si de goana dupa inavutire. O emisiune la televizor in care Horia-Roman Patapievici invita la un dialog mai multi participanti brasoveni la revolta anticomunista din 1987 ii da ocazia sa remarce discretia si demnitatea acestora in contrast cu “agresivitatea ignara” si “nerusinarea” profitorilor zilei, un Bebe Ivanovici, un Vanghelie sau un Vadim Tudor (Un chip uitat al clasei muncitoare).
E interesant ca, scriind despre moravurile contemporanilor sai, Andrei Plesu era preocupat – dupa cum marturiseste in aceeasi Nota introductiva – ca vor fi cititori care-i vor reprosa “caderea de nivel” in raport cu angelologia ce-l preocupa in cartea dinainte, Despre ingeri. Era o neliniste inutila. Obscenitatea publica nu este o simpla antologie de articole, ci o carte de literatura substantiala care, sondand particularul si derizoriul, se inalta mult deasupra subiectelor efemere.
(Andrei Plesu – Obscenitatea publica, Bucuresti, Humanitas, 2005, 312 p.)