“Sa reusesti cu fiecare film”

Citește și

Simona Plopeanu
Simona Plopeanu
Simona Plopeanu are studii in literatura (Universitatea de Vest, Timisoara) si in jurnalism si "sciences de l'information" (Université de Montréal). Colaboratoare a ziarului Pagini Romanesti din 2004. In prezent, lucreaza ca specialist in informatie ("recherche") in invatamantul universitar din Québec.

Din 18 noiembrie, in cateva cinematografe din Montréal (Ex-Centris, Cinéma Beaubien, AMC) va rula cel mai recent film al regizorului de origine romana Radu Mihaileanu, Va, vis et deviens, distins cu trei premii la Festivalul de Film de la Berlin din acest an. Dupa ce a castigat alte cateva premii pe continentul european, filmul a patruns si in zona nord-americana, obtinand premiul publicului pentru cel mai bun film strain la Festivalul de la Vancouver.
Sa nu credeti cumva ca este vorba de un film comercial. Dimpotriva, e o poveste de viata in care exista multa suferinta, multa dragoste, multa asteptare. O istorie cu substrat politic, religios, mitic, dar mai ales cu emotii extrem de puternice, fiindca, in viziunea lui Radu Mihaileanu, acesta este rolul unui film: sa ofere spectatorilor trairi de care doar rareori au parte in viata de zi cu zi
Filmele lui Radu Mihaileanu s-au remarcat, de la inceput, prin alegerea unor subiecte originale, care permit ca firul epic sa fie centrat pe teme politico-filozofico-religioase ca exilul, identitatea, impostura, credinta…
Dupa debutul reusit cu Trahir (1992), a urmat succesul de necontestat cu Train de vie (1998), succes reeditat cu Va, vis et deviens (2005), o coproductie Franta-Israel, la a carei finantare au participat Italia si Belgia.

Pe Radu Mihaileanu l-am intalnit in holul hotelului Ritz Carlton din Montréal, la doua zile dupa proiectarea filmului sau Va, vis et deviens in deschiderea Festivalului de film Cinémania. Era asaltat de presa: avea programat, cam din jumatate in jumatate de ora, cate un interviu. Fiindca unul dintre fotografi dorea sa aiba un unghi mai deosebit, Radu Mihaileanu s-a intins pe o canapea, in postura unei dive care se lasa admirata. Cred ca a profitat de ocazie si pentru a se odihni putin. Cand s-a apropiat de locul stabilit pentru intalnirea noastra – un colt din micutul restaurant al hotelului – arata destul de plin de energie, astfel ca discutia s-a lungit… mai ales ca vorbeam in romana, spre necazul celor situati la mesele din jur, care incercau sa traga cu urechea.
Din 1980 – anul in care a parasit Romania – Radu Mihaileanu este el insusi un imigrant si stie ce inseamna sa te trezesti, intr-o zi, intr-o lume cu totul necunoscuta. Filmele lui vorbesc despre omul care, parasind locurile natale, va dobandi o noua identitate, “mixta“, formata din straturi suprapuse primei sale identitati.

- Publicitate -

La aceasta “teorie” a identitatii ati ajuns in urma propriilor experiente?
Desigur. Chiar daca veneam dintr-o tara latina, emigrarea in Franta mi-a aparut dificila, mai ales in prima perioada. Pierdusem multe plecand, pierdusem mai ales acel lucru pe care nu am mai reusit sa-l regasesc nicaieri in lume: relatiile intre oameni. In Franta, erau foarte diferite. Cu atat mai mult ca eram singur, mi-a trebuit timp sa ma adaptez. Am avut sansa sa intalnesc apoi niste oameni deosebiti, care m-au ajutat in cariera, insa eram si indarjit: eram constient ca eu am ocazia sa realizez ceea ce multi dintre cei pe care-i lasasem in tara si-ar fi dorit sa realizeze. Trebuia sa reusesc si pentru ei.

Dupa toti acesti ani, ati devenit “francez”?
Si francez. Eu sunt, mai intai de toate, un roman-evreu nascut la Bucuresti, care si-a petrecut copilaria si adolescenta la Bucuresti, in perioada comunista, intr-un context specific, aproape de lumea scriitorilor, a oamenilor de teatru…. Aceasta este identitatea mea specifica. Dupa aceea, in Franta, identitatea mea a evoluat, si-a adaugat noi dimensiuni, fara a trada identitatea mea de baza. Important este sa percepi acest lucru ca pe o imbogatire, nu ca pe o pierdere. Pe mine ma intereseaza diferenta, ma intereseaza celalalt. Nu cred nici in perfectiunea umana – cum credeau nazistii, nici in ideea ca toti suntem la fel – aceasta stupiditate comunista. Eu cred in sublima imperfectiune a omului. Speranta pe care o am eu in om de aici vine: din bogatia interioara pe care fiecare dintre noi o are.

Cum este sa fii regizor in Franta?
Franta este a doua tara – dupa Statele Unite – din punctul de vedere al productiei cinematografice. Exista deci multi bani pentru productia de filme, dar, pe de alta parte, e vorba de o mare industrie, de cineasti numerosi, asa incat nu e usor sa obtii o finantare. E greu la inceput; dupa ce devii cunoscut e ceva mai usor, insa trebuie sa reusesti cu fiecare film.

- Publicitate -

Va, vis et deviens porneste de la o realitate istorica si politica: exodul evreilor etiopieni din anii ’80. In 1984, cand lagarele din Sudan gazduiesc milioane de africani din 26 de tari lovite de foamete, Israelul si Statele Unite pun la cale “Operatiunea Moise”, de aducere a evreilor etiopieni (“falasa”) in Israel. Considerati urmasi ai regelui Solomon si ai reginei din Saba, acestia sunt in realitate singurii evrei care se mai supun legilor Torei originale. Cu toate acestea, culoarea neagra a pielii a constituit un adevarat obstacol in integrarea lor pe Pamantul Fagaduintei.
Ideea filmului – povesteste regizorul – i-a venit in urma intalnirii, la un festival de film din Los Angeles, cu un batran evreu etiopian care i-a istorisit, cu lacrimi in ochi, povestea acestui exod. Pana in Sudan, marsul fortat de mii de kilometri a facut numeroase victime: daca 8.000 de “falasa” au fost repatriati, 4.000 au murit pe drum. Au pierit si cei din familia omului care – acum batran – voia ca povestea sa nu fie data uitarii.

“Suntem vaccinati pe viata“
Filmele dumneavoastra au un substrat politic. Nu este decat una dintre dimensiuni, insa este constanta…
Nu putem sa nu fim politici. Cu tot ceea ce am trait, suntem vaccinati pe viata. Sunt constient ca orice atitudine a noastra poate avea consecinte politice. Asa se ajunge la intoleranta sau la dictatura. Trebuie sa fim foarte atenti la asta.
Ce este mai important intr-un proiect cinematografic? Transmiterea unui mesaj?
Eu nu fac filme cu mesaj, eu povestesc povesti. Sigur, inconstient sau un pic constient, sunt tot felul de problematici care apar in subtext, insa obiectivul meu principal este sa spun o poveste. Primeaza deci privirea catre oameni, atentia catre istoriile lor, catre bogatia acestora (de altfel, sunt totdeauna gata sa ascult povestea cuiva), da, asta este: primeaza dramaturgia.

Va scrieti singur scenariile. Uneori aveti un co-autor…
Intotdeauna cand mi se sugereaza sa fac un film, pun conditia sa scriu eu scenariul. Nu sunt un regizor de comanda, eu fac meseria asta din dragoste si nu lucrez pe banda rulanta. Imi iau timpul necesar pentru a scrie scenariul – sau, daca chiar e deja scris, sa-l “fasonez” asa cum cred eu de cuviinta – fiindca filmul trebuie sa-mi apartina, intr-un fel. Trebuie sa am aceasta apropiere de subiect ca sa-l pot intelege. Poate ca suna un pic pretentios, dar imi place sa fiu “autor” al filmului. Pe urma, eu scriu povesti originale, mi-e capul plin de nebunii.

“Fac filmele exact cum imi place mie sa le vad”
Care a fost cel mai greu lucru in realizarea acestui film?
Gasirea lui Schlomo, a celor trei Schlomo – am avut trei actori care au interpretat acest rol, pentru ca era vorba de trei varste diferite: copilul, adolescentul, tanarul. Trebuia sa vorbeasca 3 limbi, altfel filmul nu se putea face. Au invatat in cateva saptamani, fiindca la inceput nu stiau nici engleza, nici franceza. Trebuia deci sa lucrez cu copii, sa le dau indicatii pe care sa le poata intelege, ca sa obtinem rezultatele de care aveam nevoie – aceasta a fost cu adevarat dificil.

Din cand in cand, in film, apare umorul cu care ne-ati obisnuit.
Eu cred ca umorul este arma celor slabi si este singura arma pe care o avem impotriva prostiei, barbariei, mortii. E unul din felurile in care putem pacali moartea. Aici, un cuvant de spus il are si partea romaneasca din mine, dar si cea evreiasca – de unde vine umorul autoironic.

Am auzit spectatori comentand ca a fost “trop d’émotion” in film. Ce parere aveti?
Ca filmul si-a atins scopul. Atunci cand mergi la cinema, emotia trebuie sa fie de zece ori mai mare decat in viata obisnuita. Daca nu vor emotii, sa vada filme reci, intelectuale. Pentru mine, misiunea e indeplinita atunci cand ii fac pe spectatori sa traiasca emotii puternice. Fiindca eu fac filmele exact cum imi place mie sa le vad.

In Romania, Radu Mihaileanu pastreaza numerosi prieteni, pe care ii enumera cu atentie: din copilarie, din armata, din prima facultate, din locurile unde a lucrat, de la teatru. Prieteni de 25 de ani. Si cum “nostalgia ne urmareste toata viata”, regizorul isi face timp sa viziteze Romania cat mai des.
Va, vis et deviens – ne informeaza Radu Mihaileanu – ruleaza deja de o saptamana in cinematografele din tara. Anul viitor, daca termina la timp scenariul, si-a propus sa realizeze in Romania filmarile pentru filmul sau urmator, care va fi un thriller si o poveste de dragoste, fiindca lui Radu Mihaileanu ii place sa abordeze diverse genuri. (Sa spunem ca n-ar fi exclusa nici o viitoare coproductie Franta-Canada, in urma succesului inregistrat de filmul sau aici).
Mesajul sau pentru romanii din Montréal? “Sa nu uite ca avem sansa de a ne fi nascut in Romania, ca avem o mostenire bogata – identitatea roma-neasca – si ca avem, de asemenea, sansa de a intalni alte culturi.”

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Da nij io nu-s prost

Poftim? Mai zi o dată. M-ai făcut prost? Pe cine faci tu, bă, prost? Pe tine. Pe ci…nu, că...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -