Umbre pe asfalt. La Montréal

Citește și

Simona Plopeanu
Simona Plopeanu
Simona Plopeanu are studii in literatura (Universitatea de Vest, Timisoara) si in jurnalism si "sciences de l'information" (Université de Montréal). Colaboratoare a ziarului Pagini Romanesti din 2004. In prezent, lucreaza ca specialist in informatie ("recherche") in invatamantul universitar din Québec.

Copil fiind, la filme ma uitam si noaptea doar masini visam! Visele mele de atunci erau pline de nume exotice, precum cele ale triburilor de indieni, Chevrolet, Pontiac, Ford, Dodge, Cadillac, Lincoln (neaparat Continental!) si, mai ales, miticul Buick. Rezonanta acestor nume de “masini americane” ma fascina, colectionam poze si machete, nimeni nu cred ca era mai fericit decat mine atunci cand prin cartierul “muncitoresc” in care locuiam, pe stradutele umbrite de castani si plopi, trecea Csaba bacs, un “nenea” care primise din “America” o mostenire – devenita in oralitatea legendelor urbane un fel de pestera a lui Ali Baba – din care facea parte si un “monstru” de Buick cu aparenta de nava spatiala (aveam sa aflu mai tarziu ca era vorba de un Buick Electra 1960). Era o prezenta mai neobisnuita decat Femeia-cu-barba, intr-un peisaj automobilistic dominat, la acea vreme, de Warsawa, Volga, Pobeda, Moscvici, Trabant, Wartburg, IMS ori Skoda. Tot vise erau si autostrazile cu nenumarate benzi pe care “vardistii” ii urmareau pe “hoti” cu viteze ametitoare, autostrazi line, lipsite de gropi si denivelari…
Trecut-a vremea, timpurile s-au mai schimbat si iata-ma pasind intr-o tara care, prin amplasare si vecinatati imi oferea posibilitatea sa transform visele copilariei in realitate cotidiana.
Insa Mos Craciun era ocupat cu pregatirea cadourilor pentru copiii cuminti… Montréalul m-a intampinat, familiar si prietenos, cu drumurile sale dupa model bucurestean, cu soferii si soferitele avand ca preocupare orice altceva in afara de semnalizarea schimbarii de directie, cu o feerie de semafoare amplasate in cele mai neasteptate locuri, cu hexagonul omniprezent al STOP-urilor (indiferent ca se cheama ARRET ori TESTAN), cu biciclistii sai boemi si total lipsiti de inhibitii, cu ghidusa avalansa de interdictii de parcare, cu masini care starnesc mirarea prin aspectul ruginiu-tomnatec, cu posibilitatea de a-ti povesti amintirile la o cana de cafea “vecinilor” de banda pe autostrazile orelor de varf si cu cea mai “tare” inventie in materie de siguranta rutiera, “cocoasa asfaltica“, menita a tempera ametitoarea viteza de 20 km/h cu care reusesti – daca-ti dai silinta – sa circuli in anumite zone “rezidentiale”.
Am multumit in gandul meu mioritic notabilitatilor edilitare preocupate de pastrarea renumelui de Capitala Culturala a Montréalului, preocupare ce m-a scutit de “un soc cultural-automobilistic” care m-ar fi putut afecta in exuberanta integrarii.
Multe multumiri am transmis telepatic si celor care se ocupa de acordarea dreptului de a sofa, care, in marea lor intelepciune, au considerat ca un sofer (nu conteaza sexul) care a condus 20 de ani in Draculandia nu se poate compara cu unul care “s-a tras” cateva luni pe strazile aglomerate din Gibraltar, Insulele Cayman, Insulele Virgine, Luxemburg, Aruba sau Andorra, obligandu-ma sa sustin un examen (pe care posesorii de permise din sus-numitele “judete” – ca tari nu le pot spune – il sar cu nonsalanta iezilor) si usurandu-mi declaratiile fiscale cu cateva sute de dolari.
Dar, nu conteaza, pana la urma, cu cat incercarile sunt mai solicitante, cu atat bucuria succesului este mai mare! Asadar, mandru posesor al unui permis de culoare albastru-chebec, am purces la cautarea unei herghelii care sa poata satisface toate cerintele unei familii traitoare in al III-lea mileniu. “Ministerul de Finante” (cine nu s-a prins e burlac) s-a orientat – oroare! – catre o gheisa micuta, nu prea nervoasa si care sa necesite cat mai putine deplasari la adapare. Fiu-meu, adolescent crescut cu Nintendo in scutece, nu concepea altceva in afara unui TransAm cu boxe peste tot, in vreme ce eu, in imposibilitatea obiectiv-materiala de a procura Buick-ul ACELA, as fi vrut ceva in care, la nevoie, sa poti locui vreo cateva nopti si cu care sa-ti poti cara calabalacul cand se suna Mutariada de vara. Dupa dezbateri aprinse am cazut de acord ca “N-ai decat sa iei ce vrei tu!”, drept care ne-am pricopsit cu un Dodge, ca tare mi-a placut numele, strecura-m-as prin traficul lor! Un minivan verde (dar copt…) din recolta 1993 care a tras la caruta propasirii comune pana cand a cazut pe dreapta din motive de frane si tarif orar… A urmat, deoarece punctul de vedere pragmatic a invins, un alt Dodge si tot Caravan, mai tanar cu un an, care incaseaza voios amenzi de parcare si la ora actuala, tine-l-ar Dumnezeul Automobilelor, pana terminam cu echivalarile!
As mai scrie cate ceva dar trebuie sa plec. Am de platit reinnoirea permisului – desi n-are decat cateva luni, inmatricularea pe 2006 si vreo cateva “parcari”… Ceea ce nu va doresc si voua!

Roata Ion

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Simona Halep, în sferturi la Wimbledon

Simona Halep s-a calificat spectaculos în sferturile de finală ale turneului de Mare Şlem de la Wimbledon, luni, după...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -