Alex Margineanu este locuitor al Montréalului de doua decenii: in 1985, pe cand avea 15 ani, familia sa a luat drumul emigrarii. Dupa studiile in stiinte la Colegiul Vanier, urmeaza un an in cinematografie la Université de Montréal, apoi un “bac” in Communication Studies la Universitatea Concordia – specializarea film. Cum este bun la tehnica, se orienteza de indata spre camera de filmat si contribuie la realizarea a zece filme studentesti.
Multi tineri sunt atrasi de cinematografie, concurenta e acerba. Cum ai reusit sa te impui?
Am lucrat mult, inca din facultate. In principal filmam, insa pentru doua filme am fost si regizor. Visul meu era sa intru in cinematografia profesionista. Unde am si intrat, dar “pe scara joasa“ – daca pot spune asa. Am facut regie de platou, m-am ocupat de lumini, am lucrat la decoruri si apoi doi ani ca asistent cameraman. Nu e usor; cinematografia este cu adevarat un domeniu unde “reteaua” de cunostinte conteaza foarte mult. Oricum, cred ca, daca vrei sa inveti cu adevarat meserie, trebuie sa accepti o perioada de ucenicie. Nu poti invata numai din carti; sunt o serie de trucuri si de detalii pe care trebuie sa le afli de la cineva care le stie deja. E asemenea muncii unui artizan.
Un geam vechi si murdar
Filmele la care a lucrat Alex Margineanu sunt foarte diferite ca tematica si sondeaza lumi a caror diversitate este generos gazduita de continentul american: haitienii din cartierul Saint-Michel (Skat!), muzicienii creoli din Louisiana (Marron), viata unor artisti de circ (Éloïze, une histoire de cirque), cultura inuita din Nunavik (Si le temps le permet), observatorii din salile de judecata (Les Justes), boxerii cubanezi din cartierele Havanei (Guantanamera box) – pentru a da doar cateva exemple. Calator pasionat, Alex a vizitat India, Caraibe, tari din America Latina si din Europa de Est – unul dintre proiectele la care lucreaza acum este despre razboiul din Bosnia – dar si regiunile arctice.
Cat despre Romania…>Am fost in 1998 si vreau sa ma duc din nou cat de curand. Ma intereseaza foarte mult Romania, chiar caut un pretext sa filmez acolo. Am urmarit, pe cat posibil, realizarile romanesti in cinematografie; la festivaluri vad toate filmele romanesti care sunt prezentate. Insa mi se pare ca sunt prost distribuite, aici ajung rareori; chiar si in tara cand merg, am greu acces la unele dintre ele.”
In prezent, legaturile lui Alex Margineanu cu Romania se rezuma la familia din care, pana acum trei ani, facea parte si bunica din partea mamei. Persoana care da titlul primului documentar pe care Alex il realizeaza in calitate de regizor, lansat la editia din acest an a Rencontres Internationales du Documentaire din Montréal, Mamaie.
“Bunica a fost o persoana foarte importanta in viata mea. Cand eram mic, ea se ocupa de mine, ma scotea la plimbare, ma ducea in parc. S-a nascut intr-un sat din Baragan, a trait la Chitila si la Bucuresti; a avut o viata grea, a muncit mult. Cu toate acestea, era un stalp al familiei, o prezenta pozitiva, serena. Nu stiu daca in film se mai vede lucrul acesta. Cand am inceput filmarile trecuse de 80 de ani, era afectata de batranete si era obosita.”
Cand a venit la Montréal?
Trei ani dupa ce am venit noi. Vorbea numai romaneste, nu s-a adaptat si nici nu a incercat sa se adapteze; traia intr-o lume a ei, care se rezuma la familie. Mai mergea, la inceput, la biserica romaneasca din zona. Matusa mea, sora mamei, avea o casa de odihna pentru batrani si acolo statea si ea, alaturi de alte doamne. Cand ma duceam sa o vizitez, ma simteam din ce in ce mai departe de sfera in care traia ea, desi era o mare tandrete intre noi. Nu vorbeam mult, dar comunicam altfel, prin priviri.
Asa s-a nascut ideea filmului Mamaie?
Da. Am vrut ca primul meu film ca regizor sa fie despre un subiect apropiat si drag. De fapt, nu un film despre bunica am vrut sa fac, ci un film despre batranete, asa cum o vedeam eu in aceasta casa de batrani. La inceput, cand mergeam acolo, aveam impresia ca deranjez, ca doamnele sunt reci si ursuze. In realitate, era suficient sa incep o mica discutie ca sa vad ca nu e deloc asa, ca sunt de fapt bucuroase ca se intereseaza cineva de existenta lor. A treia romanca de acolo, Elena, era un personaj absolut fascinant, care umblase prin toata lumea, locuise in desert, vorbea cinci limbi si canta cantece deocheate din Bucuresti. Ea era cea mai comunicativa dintre toate. Insa pana sa incep sa fac filmul a suferit un atac cardio-vascular …
Nici una din cele patru femei care apar in filmul tau nu a apucat sa-l vada…
Nu, din pacate. Bunica a murit in 2002, Suzana si Elena au disparut in 1999, Violet a fost spitalizata si ea fiindca suferea de Alzhemeir si nu mai am vesti despre ea.
Ce ti-a atras atentia la aceste femei?
Dadeau impresia ca existenta lor s-a uscat, erau ca un fel de icoane. Se aflau intr-o perioada de asteptare. Eu nu aveam acces decat la prezentul lor, la crampeie de amintiri care se confundau cu vocile din televizor, insa dincolo de toate astea exista o poveste. In viata, esti implicat intr-o multime de lucruri; sunt multe filtre intre noi si adevarata realitate; noi suntem receptori imperfecti ai lucrurilor din jur. Intr-un fel, filmul acesta e o parabola despre relatia pe care o avem cu lumea care ne inconjoara. Este o faza a vietii la care vom ajunge cu totii intr-o zi, cand ne aflam singuri fata cu noi insine, cand obiectele sau alte lucruri altadata importante si-au pierdut valoarea, cand lumea din jur se ingusteaza tot mai mult.
E multa suferinta?
Asa mi s-a parut si mie la inceput – mai ales vazandu-le cum stateau toata ziua imobile in fata unui televizor de la care nu intelegeau mare lucru, fiindca nu cunosteau limbile. Mi se parea un subiect patetic. Dar apoi am descoperit ca aceste batrane doamne se aflau intr-o faza in care nimic nu le mai atingea, ajunsesera la o stare de liniste, de serenitate. Va amintiti Biblia bunicii? Era faramitata toata, nu mai putea citi din ea. Dar ea nu avea nevoie sa citeasca: o stia pe de rost. Si nu simtea nevoia sa o inlocuiasca, nu mai avea nevoie de obiecte. E clar ca exista si o parte trista a filmului, insa eu sper ca el trece dincolo de tristete. E vorba de aceasta parte a drumului pe care ajungi sa mergi singur. Si asta nu tine de locul in care te afli. Cand ai ajuns acolo, raman numai lucrurile esentiale. E ca atunci cand te uiti pe un geam foarte vechi si murdar, pana cand nu mai vezi nimic.
