Intelegeam cu tristete si revolta

Citește și

Nu ma pot gandi la evenimentele din 16-22 decembrie 1989 fara sa le asociez strans cu mitingurile din 12, 28 si 29 ianuarie 1990.
Despre izbucnirea revoltei la Timisoara am aflat de la Europa libera. Reportajele pe care le ascultam pana noaptea tarziu, cu inregistrari sonore ale rapaitului de mitraliere si strigatelor oamenilor, cu informatiile – mult exagerate, am aflat mai tarziu – despre mii de morti si despre sute de arestati ce urmau a fi executati, imi produceau un sentiment complex, de mandrie, oroare si vinovatie. Nu mai eram pasivi, nu mai «boicotam istoria», intram si noi, romanii, in randul lumii. Dar problema era ce faceam noi, cei din Bucuresti, in fata represiunii? Eram oare sortiti sa asistam neputinciosi, fara sa miscam un deget, la inabusirea in sange a revoltei timisorenilor? Daca da, cum puteam trai, cum puteam sa ne suportam dupa, adica dupa ce garzile pretoriene ale Securitatii si armata vor castiga in confruntarea aceea inegala? Aveam o colega care-mi vorbea despre o cunostinta a ei din Timisoara. Cunostinta aceea, prietena sau ruda, o intreba la telefon disperata, plangand: «Ce faceti voi, bucurestenii, de ce nu va miscati? Daca ne lasati singuri, pe noi aici ne omoara pe toti, sterg orasul de pe harta tarii, faceti ceva!» Si colega imi propunea sa ne strangem mai multi si sa organizam un mars lent si tacut, cu flori in mana pentru cei omorati la Timisoara, sa protestam si noi intr-un fel sau altul.
Pe fondul acesta de mandrie, dublata de oroare fata de salbaticia represiunii si de culpabilitate, a intervenit mitingul din 21 decembrie, convocat – sinucigas («bine sfatuit», s-a spus dupa aceea) de Ceausescu, baia de multime de care el avea nevoie periodic. Mergeam pe bulevardul Magheru in dimineata zilei de 21 decembrie privind convoiul nesfarsit al celor ce se indreptau spre locul mitingului din fata Comitetului Central si eram frapat de nepasarea oamenilor. S-ar fi zis ca habar n-aveau ca la capatul celalalt al tarii se tragea cu mitralierele in unii ca ei! Bucurestenii mei radeau, faceau bancuri, se tachinau, cu pancartele pe umeri sau sub brat; totul era aidoma unui miting de rutina din urma cu un an, cu doi, cu trei, cu zece. Dar nu e un miting de rutina, imi venea sa le strig, e o rusine, o crima mitingul asta, ce faceti?
Am pierdut momentul istoric cand Ceausescu a fost huiduit si umilit – visat de ani de zile de mine si de atatia dintre prietenii mei – din cauza acestei convingeri ca oamenii pe care-i vedeam atunci pe bulevard nu erau decat o masa greoaie de manevra, placida, formata din urlatori la comanda de sloganuri. Credeam ca n-am ce cauta printre ei!
Cand am aflat apoi ca oamenii acestia sau altii ca ei l-au facut pe Ceausescu sa paraseasca umilit, furios si, probabil, infricosat mitingul, mi-am regretat lipsa de perspicacitate si i-am invidiat.
Dar daca am ratat momentul in care Ceausescu a suferit cel mai mare afront la care se putea gandi, nu am ratat in schimb un alt moment istoric: acela in care, a doua zi, a fugit cu elicopterul ce a decolat de pe acoperisul Comitetului Central. Dimineata, venind spre serviciu, vazusem la intrarea in Piata Palatului o trupa de scutieri aliniati pe cateva randuri. Priveau placid la trecatorii – rari la acea ora – de pe trotuarul de vizavi si nu pareau deloc agresivi. Mai curind nesiguri pe ei, mohorati. Am intrat in vorba cu un trecator si am aflat ca in noaptea dinainte, in fata la Intercontinental se stransesera mii de manifestanti si ca armata a tras in ei. Omul era negru de furie.
Evenimentele s-au succedat apoi cu mare repeziciune. Dupa incercarea avortata de a impune legea martiala si dupa moartea generalului Milea in cursul diminetii, practic toata lumea a iesit in strada. In drum spre Comitetul Central ne-am intilnit cu TAB-uri si camioane militare de pe care soldatii faceau semne de fraternizare cu multimea si oamenii din jurul meu avansau pronosticuri in legatura cu cine va prelua puterea. Numele vehiculate erau cele ale lui Corneliu Manescu si Ion Iliescu. Cand apoi am ajuns in fata Comitetului Central multimea era deja compacta. Si se spunea ca alte si alte coloane sosesc dinspre Drumul Taberei, dinspre Vatra Luminoasa sau dinspre Berceni. Era o mare vanzoleala in Comitetul Central, usa de la intrare era fortata de grupuri de tineri si la un moment dat cineva a spus ca Ceausestii fug, ca trec prin dreptul ferestrelor de la etajul doi. Decolarea elicopterului peste cateva minute, insotita de fluieraturi si de huiduieli batjocoritoare, a fost urmata de primele discursuri… Din locul unde ma aflam nici nu auzeam, nici nu vedeam bine. Sa fi fost Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu sau chiar Ion Iliescu cel care a incercat sa vorbeasca primul si care a trezit protestele multimii cand a folosit cuvantul «tovarasi»? Am pornit spre casa cu Florentina, sotia mea, convinsi ca nimeni nu va tulbura sarbatoarea aceasta si cu impresia ca momentul ei culminant -fuga dictatorilor – se consumase. Mergeam acasa sa savuram in liniste victoria, sa o celebram cu o sticla de sampanie si sa ascultam primele buletine de stiri. Eram nerabdatori sa aflam ce se intampla in restul tarii.
Dar foarte repede serbarea s-a transformat in cosmar. Aparusera teroristii si, odata cu ei, teama de restauratie. Fac parte dintre cei care, in acele imprejurari, au fost multumiti ca Ceausestii au fost executati.Traiam sub psihoza cifrelor oficiale de mii, de zeci de mii de victime in toata tara, a atacurilor generalizate din partea «teroristilor» si am dat credit tezei Iliescu-Brucan cu privire la necesitatea disparitiei Ceausestilor pentru a face fata unei situatii militare ce ameninta sa scape de sub control.
Iluziile cu privire la natura noului regim mi s-au risipit insa definitiv cand, la mitingul anti-FSN din 28 ianuarie, Iliescu a raspuns chemand minerii. La mitingul lor de a doua zi, Iliescu declara ca ei reprezinta cu adevarat poporul. Se intelegea ca toti cei care il huiduisera cu o zi inainte, nu reprezentau pe nimeni, nu contau… Priveam, pe de o parte, figurile impietrite, “proletare”, ale minerilor, oameni simpli, necajiti, derutati de ce se intampla la Bucuresti, usor de manipulat, si pe de alta, expresia triumfatoare de pe fata noului conducator, fericit cu baia de multime pe care si-o organizase. Recunosteam umbra lui Ceausescu…
Si-l mai vedeam pe Petre Roman tipand in fata camerelor televiziunii, “s-au demascat, s-au demascat”, cu referire directa la partidele istorice reinfiintate de cateva zile. Intelegeam cu tristete si revolta ca, de fapt, cei care se demascasera cu adevarat fusesera ei, conducatorii FSN…

- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

Ucraina a depus o cerere de aderare accelerată la NATO

Ucraina va semna o cerere de aderare accelerată la NATO, a anunţat vineri preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, la câteva...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -