Sa mor acum, cand aproape am scapat?!

Citește și

Bucuresti, 21 Decembrie 1989 ora 13:00
Intersectia de la Universitate, Bd. Magheru cu Bd. Republicii (azi Bd. Bratianu cu Bd. Ferdinand, daca nu ma insel)

Nu fusesem la miting. Stiam doar de el. Veneam de la facultate, de la Politehnica din Grozavesti, unde avusesem sedinta de catedra. Eram pe atunci asistent universitar la Catedra de rezistenta materialelor. De cand cu Timisoara, eram disperat. Nu aveam nici un sentiment de speranta, ci doar disperarea ca acolo mor oameni si noi, la Bucuresti, unde de fapt era buba, nu facem nimic. Apoi, brusc mitingul. Asta a pus capac. Gandeam cam asa: “La Timisoara mor oameni si noi, aici, il aplaudam pe Ceausescu? Pai de rusinea asta nu ne mai spala toata apa Dunarii.”
Intamplator aflu ca a fost ceva miting. Ma duc spre Universitate si vad ca “era ceva”. Circulatia fusese oprita. Lumea ocupa strazile si partea rezervata masinilor. In mijlocul intersectiei, pe rondoul de flori de acolo, se afla izolat un palc de elevi de la scoala de militie, imbracati in albastru si echipati cu scuturi, casti si pulane albe, cum nu mai vazusem pana atunci. Erau speriati sau, in orice caz, pareau tot atat de speriati ca si noi, cum sa zic, oamenii. Pareau cumva izolati de unitatea lor. Oamenii (la ora aceea era impropriu sa fie numiti nu revolutionari, dar macar demonstranti) ii inconjurasera si, speriati si ei, le strigau diverse. M-am amestecat si eu in multime. Mi-aduc aminte de o femeie mai curajoasa (pentru ca majoritatea taceau), care le-a strigat: “Ma, voi pe cine aparati, nu va dati seama ce faceti?” Altii le spuneau: “Ma, voi n-aveti nici o vina“ etc. M-am intrebat daca sa strig si eu ceva sau sa plec acasa. De ani de zile asteptasem momentul asta. Mi-am facut curaj, cu sentimentul ca, daca strig, fac ceva ireversibil. Am strigat (ca prostu’): “traiasca libertatea de gandire”. Libertatea de expresie, ar fi trebuit sa strig, ca de gandit puteai gandi ce vrei si atunci. Dar cine avea timp de nuante? Asta a fost primul strigat. Au urmat multe altele.

- Publicitate -

Bucuresti, 21 Decembrie 1989, ora 21:00 (?)
In fata baricadei de la Inter

Blocasera cu trupe de toate culorile bulevardul Magheru (azi Bratianu), cam in prelungirea strazii Batistei. Ma aflam in fata baricadei, spre trotuarul dinspre Teatrul National. O cisterna de pompieri, inzestrata cu un tun cu apa, a fortat multimea si ne-a stropit. Jetul a stat pe mine o fractiune de secunda, dar a fost suficient ca sa fiu udat pana la piele. Ce senzatie bizara sa simti chilotii uzi (de fapt fleasca) pe tine, sa fii imbracat si sa nu te poti schimba! N-am plecat acasa. M-am intalnit cu actorul Dragos Paslaru de la Teatrul Nottara si cu sotia lui, scenografa Anca Paslaru. Ne cunosteam, aveam prieteni comuni. Am ramas uimit. Stiam ca au un copil mic. “Ce cautati aici?”, mi-a venit sa-i intreb, dar nu i-am mai intrebat. Mi-am raspuns singur: de-aia sunt aici, ca au copil mic. Sa nu treaca si el prin ce-au trecut ei. Mi-au dat ceai cald dintr-un termos.
Multe s-au strigat atunci. Un tip nota ceva si m-am luat de el: “Ce faci domnule, ne notezi pe astia, care suntem aici?” “Nu, mi-a zis, notez ce se striga“. Si mi-a aratat un carnetel in care intr-adevar notase tot ce se strigase. Unde o mai fi tipul cu carnetul lui? In ce colt de lume? Imi aduc aminte de o strigare: “Ceausescu, Anul Nou / Il vei face in cavou”. Imi aduc aminte ca am gandit: “Ba tare ma tem ca il vom face noi in cavou”. Era pe 21. Nici nu visam ca a doua zi vom scapa. Eram convins ca suntem filmati din Inter (care fusese evacuat).

Bucuresti, 22 Decembrie 1989, ora 11:30 (?)
In curtea Televiziunii

- Publicitate -

Pornisem de la Piata Romana cu un grup de vreo 2-300 de persoane sa “ocupam Televiziunea” si sa-i obligam sa anunte tara despre ce se intampla in Bucuresti. Cand am plecat de la Romana, era cam ora 10. Sinuciderea lui Milea fusese anuntata la televizor. Armata, prezenta prin doua TAB-uri oprite pe Magheru, in fata librariei Papirus, incepuse sa fraternizeze cu populatia. Pornisera si TAB-urile spre Televiziune, dar de la Piata Victoriei s-au desprins de multime. Ulterior am aflat ca asta era efectul ordinului generalului Victor Stanculescu de a retrage armata in cazarmi. Ordin dat, cred eu acum, nu pentru a ajuta ceea ce atunci incepuse deja sa se numeasca Revolutie, ci pentru a impiedica sa se intample si la Bucuresti ce s-a intamplat la Timisoara: fraternizarea masiva a Armatei cu populatia. Incet, incet am ajuns la Piata Aviatorilor. Aici a fost recunoscut, in multime, actorul Ion Caramitru. Ovationat, ne-a adresat urmatoarele cuvinte: “Fratilor, facem o Revolutie pasnica. Sa mergem civilizat la Televiziune si sa le cerem sa anunte in tara ce se intampla in Bucuresti.” Si asa am facut o intoarcere de 180 de grade, luand-o pe Dorobanti, spre Televiziune. Pe acoperisul cladirii studiourilor erau militari inarmati pana in dinti. Am inceput sa scandam “Armata e cu noi” etc. Unul din militari ne-a facut semn prietenos cu mana si atata ne-a trebuit. Am intrat in curtea Televiziunii sarind garduletul viu care o inconjura. In curte ne-am oprit in fata pasarelei care leaga cladirea studiourilor de turnul Televiziunii. Pe capota unei masini parcate in curte (de fapt, sus, pe acoperisul habitaclului) s-a urcat un tip pe care-l mai vazusem intr-o imprejurare, dar pe care atunci nu l-am recunoscut. Dupa ce a facut liniste, ne-a spus: “Fratilor, ma numesc Mircea Dinescu”. Am crezut ca se darama turnul Televiziunii de uralele noastre. Nu era unul acolo, in curte, care sa nu stie cine e Mircea Dinescu, cei mai multi de la Europa Libera, desigur. A facut cu greu liniste si a strigat : “Fratilor, sa intram in Televiziune si sa spunem tarii ca tiranul a fugit!!!” Asa am aflat – eu si cei din jurul meu – de plecarea lui Ceausescu. Mi-aduc aminte ca am gandit: “Cum? E posibil ca toata tarasenia asta sa se termine cu bine?” Din 21, de la pranz, ma considerasem un om mort. Apoi el si altii au intrat in Televiziune si in istorie. Eu am ramas afara in mod deliberat. Puteam sa intru si eu, dar n-am vrut. Eram complet epuizat, ragusit, “ramas de-aseara”. In afara de “jos comunismul!” n-as fi fost in stare sa articulez nimic.

Bucuresti, 22 spre 23 decembrie, catre miezul noptii
Piata Palatului (actualmente Piata Revolutiei)

Raspunsesem la apelul, facut la televizor, sa mergem in Batistei, ca sa aparam cladirea Radio-Difuziunii, ca acolo, dupa cum se spunea, era groasa. Pe Batistei era bezna. Intr-o cladire, se ascundeau, dupa spusele celor veniti inaintea mea, niste teroristi, care deschisesera focul asupra cladirii Radioului. Cladirea era in bezna. Vag se vedeau niste lumini slabe si niste umbre. Era clar ca era cineva in cladire, dar scoate-l (i) de-acolo, daca poti. Din cand in cand deschideau focul, dar nu stiu in cine trageau, ca in jurul meu nu era nimeni ranit. La un moment dat a venit o grupa de militari in linie, in pas alergator, care s-au indreptat spre cladirea Radio-Difuziunii. In acel moment mi-am zis ca “am aparat” Radioul destul si ca e cazul sa ma retrag spre casa. Am luat-o pe Stirbei Voda spre Piata Palatului. In Piata era liniste. Din spate, dinspre Batistei, se tragea de zor, dar in Piata domnea calmul. In mijlocul pietei erau trei tancuri (nu TAB-uri). In jurul tancurilor, grupuri de cetateni discutau, calmi. Fusesera aduse containere cu sticle cu apa minerala pentru soldati. Piata era luminata à giorno. In mine s-au trezit talentele de strateg. Am inceput sa recomand unui comandant de tanc sa raporteze mai sus sa fie utilizate in Batistei aruncatoare de flacari contra teroristilor.
Cand eram in focul argumentarii, a inceput din senin o asurzitoare rapaiala de arme automate. Isi poate inchipui oricine ce efect sonor aveau AKM-urile si ce alte arme vor fi fost folosite intr-un spatiu inchis de cladiri, precum cel din Piata Palatului. Eram in fata unui tanc, alaturi de mine aflandu-se vreo 10 cetateni. Tot ce am putut face a fost sa ne ghemuim la pamant. N-am putut sa ne culcam complet, ne impiedicam unul de altul si nici n-ar fi avut rost. Eram descoperiti din toate partile. Puteam fi impuscati si din cladirea CC-ului, si dinspre Sala Palatului, si din cladirea situata vis-à-vis de magazinul Muzica, unde orice bucurestean stia ca se afla unul din sediile Securitatii. Tancul ne apara sa nu fim impuscati dinspre Biblioteca Centrala Universitara. Marturisesc ca, in acel moment mi-ar fi parut rau sa mor. “Cum, acum sa mor? Acum, cand aproape am scapat?” – imi ziceam.
La ora aceea Ceausescu nu fusese inca arestat, dar plecase inca de la pranz. Mi-era necaz si pentru faptul ca nu stiam care erau “ai nostri” si care erau “ai lor”. Pana atunci, pe unde umblasem, stiusem asta. Acum stateam ghemuit langa alti insi, cu care nici macar nu puteam comunica, din cauza zgomotului. Oricat am fi strigat unii la altii nu auzeam ce spuneam. La un moment dat, unul dintre «colegi» ne-a facut semn sa ne deplasam spre partea laterala a tancului, situata spre cladirea CC-ului. Am dedus ca acolo se aflau “ai nostri”. Ne-am deplasat in mersul piticului. La noua destinatie, mai “linistiti”, am stat pe vine vreo jumatate de ora. Dupa care cineva a avut ideea sa intram intre senilele tancului, prin spate. Acolo am putut sa ne asezam in fund. Ce lux e sa te asezi in fund, dupa ce ai stat cateva zeci de minute pe vine! Plus ca, intre senile chiar ca nu puteam fi impuscati de nicaieri. Colegi de senila aveam un mos de vreo 70 de ani, care trancanea tot timpul fara sa-l poata auzi cineva si doua muieri, pe care din cauza intunericului n-am putut sa le apreciez la justa valoare. Dar nici n-aveam nevoie. As fi fost in stare sa ma insor cu oricare dintre ele numai pentru faptul ca erau acolo. Plus doi tineri nabadaiosi, care la un moment dat s-au plictisit sub tanc. Au iesit unul dupa altul fugind – aplecati si in zigzag – in directia strazii Onesti, strada situata intre CC si Biblioteca Centrala Universitara (azi nu mai stiu cum s-o fi numind). M-am pregatit si eu, dupa un timp, sa fac acelasi lucru. Precizez ca in tot acest timp se tragea intruna, zgomotul trebuie sa fi fost ca la Stalingrad.
Scot capul de sub tanc, ma uit in dreapta si ce vad? Balconul CC-ului, luminat cu reflectoare, unde niste “curajosi” se adresau multimii. Aveau probabil si statie, dar din cauza impuscaturilor nu se auzea nimic cu toata statia. M-am mirat si m-am rusinat in acelasi timp. Eu ma ascund ca sobolanul, pe unde pot si eroii aia stau in balcon, in bataia gloantelor! N-am “glosat” prea mult pe tema asta, ca aveam alte prioritati: am tulit-o dupa coltul CC-ului, pe strada Onesti. Am ajuns in Magheru si am inteles ca am scapat. Aici era o liniste stranie, fata de infernul (sonor macar) din care veneam. Mi-am facut cruce si m-am dus acasa, la mama, s-o linistesc. Mama, cand m-a vazut… Stiti cum sunt mamele.

- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

François Legault și CAQ, victorie clară în alegerile din Quebec

François Legault și partidul său, Coalition Avenir Québec (CAQ) au câștigat detașat alegerile care au avut loc azi în...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -