2005 a fost, dupa cum a afirmat James Morris, reprezentant al Natiunilor Unite, cel mai dificil an in ce priveste asistenta umanitara, de la perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Numeroase catastrofe naturale au afectat intreaga lume, intr-un ritm caruia cu greu i s-a putut tine piept – tsunami, uragane, cutremure.
Nici romanii nu au fost scutiti, daca ne gandim la inundatiile care au lovit tara, in mai multe reprize, pe parcursul anului trecut. Despre acele momente s-a scris mult. Ce s-a intamplat insa dupa aceea? Care este, cateva luni mai tarziu, situatia locuitorilor din zonele afectate? Un raspuns va ofera reportajul realizat in zilele Craciunului in satul Vadu Rosca, unul dintre locurile distruse de ape.
Cine nu isi aminteste de Vadu Rosca, satul vrancean considerat cel mai napastuit de inundatiile din vara anului trecut? Cine nu a auzit de Vadu Rosca, satul vrancean unde Gigi Becali – acest “mecena” al timpurilor noastre moderne, dominate de manele si de vedete ieftine – s-a dus sa construiasca cateva sute de case pentru a-i scoate din disperare pe cei batuti de Dumnezeu?
La doar cativa kilometri dupa ce treci de podul de peste Siret, pe drumul dinspre Braila spre Focsani, intri in comuna vranceana Vulturu. Aici, la o rascruce, vei gasi drumul catre Vadu Rosca. 5 kilometri. Trebuie sa parasesti drumul bun, de asfalt bine intretinut, nu ca la Montréal, pentru a lua in piept un drum care urca si coboara peste niste vai create, cred, artificial, pentru a sta stavila in calea apelor. Ironic insa, Vadu Rosca se afla dincolo de aceste bariere, lasat singur sa tina piept capriciilor apei. Cum a reusit s-o faca s-a vazut anul trecut.
Intru in sat si, in locul unor case doborate de furia apelor, ma intampina cateva constructii noi, ridicate la “rosu”, adica doar pana la stadiul de fundatie si zidarie. Case mari, puse acolo parca in dispretul naturii, spre a-i arata ca, in final, tot omul e mai tare.
Avansez spre inima satului si ma opresc in dreptul unei batrane ce parea sa mearga cu treburi pe undeva. Ii dau binete si o intreb imediat, abrupt, despre nenorocirea ce s-a abatut asupra lor anul trecut. Am realizat repede ca nimerisem “bine”: femeia era una dintre sinistratele satului Vadu Rosca. Nu a trebuit sa insist mult pentru a o face sa vorbeasca. Nici sa planga. Printre lacrimi, mi-a aratat puloverul gros de lana pe care-l purta, ca singura haina mai groasa recuperata de la inundatie. Si acesta pastra insa miros de namol.
O intreb de casele inundate si-mi face semn spre “valea satului”. Merg intr-acolo si dau repede de un panou oficial care-mi spune ca drumul este inchis. Ignor anuntul si dau bice cailor putere de sub capota masinii pe o aratura batatorita de timp. Casele, insiruite de-a dreapta si de-a stanga, sunt un indiciu ca acela fusese totusi drum candva. Pe masura ce avansam, descopeream dezastrul lasat in urma de furia apelor: case cu peretii crapati sau cazuti de-a dreptul la pamant. Multe dintre ele erau golite de mobilier si abandonate. In altele, cate un caine pricajit in curte sau un fir de fum iesind pe horn iti arata ca acolo situatia era mai buna sau, pur si simplu, oamenii nu aveau unde sa se duca.
La marginea satului insa, ambele case, de o parte si de alta, sunt complet distruse si abandonate. Langa cea din dreapta, pur si simplu secerata de ape, ca un paradox de marca romaneasca, se ridica, falnic, o vila, neterminata ce-i drept, pe doua etaje. Trebuie sa fii probabil de-al locului ca sa intelegi rationamentul acestor oameni care se pun, in mod fatal, de-a curmezisul destinului.
Cateva case mai incolo, un copil scoate capul pe poarta si se uita lung in directia in care ma aflam. Apoi, timid, cu o galeata goala in mana, o ia incetinel in directie opusa. Il strig si-i fac semn sa se apropie. Deschid portbagajul si cotrobai grabit, parca pentru a nu-l tine din vreo treaba importanta, dupa portocalele si dulciurile cumparate pentru ai mei. Ii acopar fundul galetii si imi intaresc gestul cu un bonus in lei. Ii citesc, usor, bucuria asezata, nevinovat, pe chipul lui de copil. Craciunul, unul dintre putinele pe care le-a cunoscut pana acum, anul acesta nu mai este la fel. S-ar fi dus, sigur, sa colinde dar oamenii nu mai sunt de mult pe la casele lor. Eram in prima zi de Craciun si parca niciodata nu vazusem mai multa tristete in jurul meu decat pe aceste ulite.
Satul lui Becali
O iau din loc, inainte sa ma las prada sentimentelor. Stiam ca “satul lui Becali” e pe undeva pe drumul ce iese din comuna, spre Focsani. La un “peco” fac la dreapta si vad in zare, aliniate ca in satul de vacanta de la Costinesti, zeci de case. Numarul lor imens de mare ma face sa tresar. Avansez printr-un noroi proaspat si intru intre doua siruri de case cu alura de cabane. Constructiile sunt incheiate, dar lipsa finisarilor exterioare ma face sa inteleg ca “satul” este inca gol. Nu-mi pierd curajul si avansez spre centru. Abia la extremitatea cealalta, fumul ce iesea de la un horn improvizat trada prezenta omului.
Un copil isi alerga catelul prin noroiul abundent. Ma opresc si, aproape instantaneu, femeia iese din casa urmata de sot. M-am simtit jenat ca intru asa in intimitatea lor. Desi ma aflam inca in “strada”, lipsa completa a gardurilor si prezenta stinghera acelor doi, printre atatea case inca goale, imi dadea sentimentul penibil de-a ma fi trezit in mijlocul sufrageriei cuiva ce tocmai statea la masa.
Am dat sa ma scuz, dar inca inainte s-o fac, femeia mi-a dat de inteles ca astfel de vizite sunt pentru ei un fapt comun. Am prins curaj, m-am apropiat si imediat a venit invitatia de a intra in casa. Eram parca la un muzeu, unde simpla ta prezenta insemna ca ai venit sa vezi ceva anume. Am sarit un sant in care urmeaza sa se instaleze conducta de apa, apoi am trecut pragul.
Inauntru, dintr-un hol mic se deschideau trei usi: bucataria, chiar in fata, unde o soba duduia, sa-i faca in ciuda iernii; in stanga si in dreapta, cate o camera patrata, de dimensiuni mai degraba mici. Un televizor incerca sa aduca inautru o veselie si o atmosfera de sarbatoare care se incapatanau sa nu se potriveasca de nici o culoare cu acest loc de o tristete bulversanta. Doua paturi, puse cap la cap, date si ele de “domnu’ Gigi”, completau mobilierul sumar al uneia dintre camere. Un linoleum asezat peste cimentul pardoselei dadea parca o si mai mare impresie de provizorat. Dar lucrul care m-a frapat cel mai mult era o dara de apa care se prelungea, dinspre tavan, pe unul din peretii incaperii. Din cauza proastei izolatii si a lucrului neterminat, apa patrundea in casa, sub forma de condens, care, dand de caldura, se prelingea apoi pe peretele atins de igrasie.
Am iesit destul de repede si mai jenat decat intrasem, parca nedorind sa le stric acestor oameni “bucuria” de a fi la “casa” lor. Am scos niste lei de hartie din buzunar, acesti bani a caror valoare nu mai reusesc deloc sa o inteleg, si i-am intins gazdei. Femeia i-a luat repede si i-a inmanat copilului, vorbind ceva de un cadou de Craciun. A, da, pentru o clipa, in aceasta incapere, uitata parca de lume si de Dumnezeu, uitasem si eu ca suntem inca in prima zi de Craciun.
Am luat un alt traseu spre a castiga din nou soseaua nationala. Aceleasi siruri de case, aliniate ca niste soldati sovietici, prost hraniti si prost imbracati, pusi sa stea acolo, in transee, fiindca asa vroia tatuca Stalin. Nu as vrea sa fiu gresit inteles: Gigi Becali a facut un mare gest crestinesc, chiar daca l-a facut in stilu-i atat de caracteristic: heirupist, la marea repezeala, la marea gramada. Poate ca in locul acestui proiect de 300 de case ar fi fost mai nimerite ceva mai putine, dar mai bine gandite si realizate. Dar, de pe margine, este intotdeauna mai usor sa faci “treaba”. In acest capat de “sat”, cateva zeci de case sunt deja locuite. Stau marturie hornurile fumegande, rufele puse la uscat pe ici-colo, cate un caine legat langa usa de la intrare sau chiar cate un autoturism parcat pe “strada”.
Parasesc “satul lui Becali”, nu inainte de a imortaliza pentru dumneavoastra scheletul unei biserici ce se va ridica intr-o zi, falnic, spre un Cer unde Dumnezeu pare sa-si fi luat fata de la acesti oameni. Mi s-a spus ca aceasta biserica a fost deja “inaugurata”, inainte de Craciun. Probabil pentru buletinul de stiri, printre doua reprize de manelele.
Iau drumul spre Focsani, iar un amestec de sentimente bizare, puternice, imi dau bice sa o tin inainte si sa las necazurile lumii pe seama lui Dumnezeu, fiindca noi, oamenii, nu putem oricum face mare lucru pentru ea; cel mult pentru orgoliul propriu: ca am dat ceva din putinul nostru. Asa sa fie. Dar poti oare trece nepasator cand suferinta lumii se transforma in suferinta celui de langa tine, a fratelui tau de sange sau de limba?
