Eminescu peste ani: lumini si umbre

Citește și

In 1998, revista Dilema producea un adevarat seism cultural printr-o serie de articole, sa le spunem neconventionale, la adresa operei eminesciene. “Scandalul Eminescu” declansat de aceste articole, dincolo de numeroasele polemici, incriminari, precizari etc., dincolo de regretabilele violente verbale si de neintelegerile care intr-un fel sau altul au atins practic intreaga lume literara romaneasca, poate fi considerat, pana la urma, ca un atotcuprinzator si paradoxal gest omagial, continuat pe parcursul a mai multor ani. Fiindca emotia intensa si a “aparatorilor” si a “criticilor” lui Eminescu, spectacolul energiilor dezlantuite in dreptul fiecaruia dintre cei doi poli ai discutiei marturiseau despre statutul de exceptie al poetului, despre pozitia sa pe cat de singulara, tot pe atat de ferma in constiinta oamenilor traind la mai multe generatii dupa el. “Scandalul” a devenit istorie si probabil ca generatiile urmatoare il vor considera drept unul dintre momentele semnificative si picante ale posteritatii eminesciene.
Sintetizand si trecand cu vederea numeroase aspecte secundare, sa spunem ca grupajul de articole publicate in numarul 265 al Dilemei punea in discutie actualitatea lui Eminescu, aderenta cititorilor de astazi la opera lui, inegalitatea scrierilor sale (ziaristul si “dramaturgul” Eminescu fiind net inferiori poetului) si, implicit, locul lui in ierarhia literaturii romane (cel mai mare poet, “poetul national” etc.).
Nu vreau sa adaug o noua fila la dosarul voluminos cu file deja ingalbenite de acum sapte ani, dar tocmai fiindca el apartine istoriei, nu cred ca este inutil sa examinam – fie si in trecere – cativa dintre termenii ce au dat nastere aprinselor dezbateri.
Mai intai, actualitatea: contestarea operei eminesciene sub raportul actualitatii ei a atins un sentiment colectiv de securitate. Violenta reactiilor si imprecatiile veneau din acest sentiment contrariat, erau expresia unei vulnerabilitati iritate. Fiindca un om se poate indoi intr-o viata de multe lucruri dinauntru si dinafara lui, dar in timp ce este asaltat de indoieli, el are nevoie de un numar de certitudini fundamentale de la care sa porneasca. Acestea sunt permanentele lui, adevarurile la care nu renunta niciodata.
Nu se intampla oare la fel si la nivelul unei culturi nationale? Sentimentul general – dincolo de toate distorsiunile provocate de-a lungul vremii de imixtiunea politicului – era ca opera lui Eminescu face parte dintre certitudinile fundamentale ale culturii romane si ca ea poate fi discutata, analizata etc. dar in nici un caz exilata intr-un plan derizoriu.
Pe de alta parte, este limpede ca actual este nu doar ce se intampla /se scrie in prezent, ci tot ceea ce produce azi interes pentru lectura. Or zona aceasta a interesului este strict personala. Perioada pe care o acopera depinde de multe variabile (cultura literara, interese profesionale, curiozitate, empatie, dispozitie psihologica etc.) asupra carora ar fi inutil sa insistam, fiindca toata lumea le accepta ca atare. Faptul ca poezia eminesciana (ca de altfel orice alta valoare literara din trecut, poezia lui Blaga ori romanele lui Rebreanu, de exemplu) ajunge la un moment dat sa nu mai convina cititorilor ale caror variabile s-au transformat – sa zicem, curiozitatea sau interesele profesionale – nu inseamna ca ea si-a pierdut actualitatea.
Surprinzatoare si revoltatoare a parut marturia unor semnatari de articole din numarul mentionat al Dilemei potrivit careia poezia eminesciana nu le mai spune nimic. Dar nu optiunea lor personala era, cred, iritanta, ci subintelesul ei. Aveau oare impresia – cei care marturiseau aceasta inaderenta – ca sunt aidoma copilului din basmul cu hainele imparatului al lui Andersen si ca “sinceritatea” lor destrama o ipocrizie generala? Subtextul, real sau doar posibil, al marturiei lor, sugera ca ei sunt adevaratii cititori autentici ai lui Eminescu si ca toti ceilalti nu conteaza. Nu trebuia mai mult pentru ca sa izbucneasca proteste dintre cele mai vehemente. Oricum, in spiritul unui asemenea exclusivism, Eminescu n-ar mai avea un public cititor real, fiindca poezia lui n-ar mai fi decat subiect de predare in scoala de catre profesori si obiect de studiu pentru specialisti. Era o generalizare falsa, bazata pe impresii personale, dar daca prin absurd ar fi fost asa! Oamenii acestia, profesorii si “specialistii”, care din diferite motive parcurg poezia lui Eminescu si scriu ori vorbesc despre ea si altora, nu au si ei dreptul la statutul de “cititori”?
Ca Eminescu nu e la fel de “mare” in poezie si-n celelalte sectiuni ale operei sale, este o opinie cuminte si normala. Dar pornirea de a i se contesta locul special pe care-l ocupa in literatura romana printr-un consens unanim de la Maiorescu incoace era gresita in principiu. Care sa fie cauza unei asemenea contestatii? Ideea ca Eminescu ocupa locul acela pe nedrept si ca un altul ar trebui sa-i ia locul? Iata o viziune administrativa care s-ar zice ca asociaza unei conventii identitare privilegiile din viata reala (puterea in primul rand). Cand Maiorescu a scris Eminescu si poeziile lui, poetul a devenit instantaneu un simbol, o marca de reper a culturii romane. Dincolo de textele eminesciene, au contribuit la aceasta investitura prestigiul criticului si al Junimii, dar si faptul ca ea raspundea unei nevoi imperioase. Era necesar ca acest reper sa fie stabilit atunci – si nu mai tarziu – dupa evolutia atit de rapida si de fructuoasa a societatii romanesti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Si a fost o sansa ca el sa se ataseze la o opera de exceptie. Daca Eminescu n-ar fi existat, probabil ca un alt poet ar fi fost investit cu functia aceasta de reper, un altul ar fi fost “cel mai mare” si acel altul ar fi fost, dupa multe semne premergatoare, Vasile Alecsandri. Vasile Alecsandri, un poet minor, dar cat de reprezentativ si de “vizibil” intr-o literatura romana al carei inconstient colectiv tocmai de asta avea nevoie: de vizibilitate, de o personalitate arhetipala! Atribuirea acelui loc intai nu mai putea sa astepte si, odata atribuit, el urma sa fie inamovibil. De n-am fi avut norocul sa avem “mitologia” eminesciana am fi avut-o astazi pe cea alecsandriniana, cu nimic inferioara in fata strainilor in raport cu cea eminesciana, cata vreme handicapul, real sau fals, al intraductibilitatii ii mentine pe amandoi nediferentiati in aceeasi zona gri. Pentru ca, daca in Larousse Alecsandri este autor de “culegeri lirice si epice”, Eminescu este “autor de nuvele si de povesti populare” (e drept ca i se concede si meritul de a fi si “marele poet al Romaniei” ).
Dupa trecerea atator ani de la grupajul iconoclast de articole din Dilema se intrevede ca intentia celor care le semnasera nu era de “a-l ingropa” pe Eminescu, ci doar de a-l detrona si a-l aduce dintr-un loc ce li se parea inaccesibil, in piata publica unde totul se cantareste si se recantareste – de aici ideea “despartirii” de Eminescu si indemnul legitim si de bun simt la recitirea lui. Nu fondul chestiunii mi se pare a fi fost la originea “scandalului”, ci relativa improprietate a termenilor folositi si, cum se intimpla de multe ori chiar si in dezbaterile cu premize inteligente, pierderea imprudenta, “pe drum” a unor adevaruri evidente.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Cinci sportivi de la clubul de karate AKAS vor participa la campionatele mondiale din Florida

Cinci sportivi antrenați la clubul de karate AKAS de către Alexandru Sorin vor participa la campionatele mondiale organizate de...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -