De doua ori Radu Lupu

Citește și

Mariela Chirita
Mariela Chirita
Licenţă în Jurnalism şi master în Comu­ni­care, la Universitatea din Bucu­reşti. Colaborări de studenţie, apoi slujbe de reporter, redactor, prezentator şi reali­zator (de emisiuni simpatice) la TVR (Internaţional). Stabilită la Montréal în ‘99. Din 2001 până în 2012, redactor-şef la Pagini Româneşti, mereu în paralel cu alte job-uri. Este dintre cei care militează pentru introdu­cerea zilei de 99 de ore, deşi îşi dă seama că ar fi la fel de scurtă.

7 si 9 februarie – doua seri cu “salle comble” la Wilfrid Pelletier, in Montréal. Doua seri care i-au avut in centru pe pianistul roman Radu Lupu si pe dirijorul Kent Nagano, alaturi de Orchestra Simfonica din Montréal. Doua concerte de o calitate exceptionala, apreciate cum se cuvine de montrealezi.
Programul a fost interesant construit. Mai intai, Simfonia nr. 8 a lui Sostakovici. O lucrare dura, chinuitoare, cu sonoritati deseori stridente. Compusa in timpul celei de-a doua Conflagratii Mondiale, simfonia evoca tocmai ororile razboiului, durerea si pustiirea. Venind de afara, deja golit de gerul canadian, simteai cum orchestra iti scurge si ultimele energii, cum te ingenuncheaza, smulgandu-ti sufletul. Puternica bagheta lui Nagano: zdravan scuturat de tunetele percutiei, intepat de baioneta suflatorilor, plesnit de coardele agresive, te-ai fi agatat de orice speranta; numai ca Sostakovici incheie intr-o liniste a desertaciunii, in care cele cateva scurte fraze armonioase se dizolva ca niste iluzii desirate.
Iata cam in ce stare ne-a gasit Radu Lupu cand a intrat in scena, cu “Imperialul” in buzunar. Aproape 3000 de oameni asteptau caldura, lumina, speranta. Categoric, au primit mai mult decat cerusera: Beethoven a adus armoniile majestuoase, pianistul – delicatete si stralucire, orchestra – dialog si pasiune.
Este remarcabila prospetimea cu care interpreteaza Radu Lupu acest concert pe care l-a cantat, probabil, de mai bine de o mie de ori. Surprizele sunt acolo si sunt autentice, chiar daca partitura ii e arhicunoscuta si spectatorului. Cred ca multi in sala si-au pierdut, pentru o clipa, respiratia, in momentul trecerii de la miscarea lenta la rondo-ul final. Delicatetea acelor cateva note, mai fragile si mai fluide ca bobul de roua, a fost un deliciu suprem.
In fond, cred ca o mare parte din farmecul “Imperialului” lui Lupu vine din pasajele de pianissimo. Si din acele pendulari formidabile, nici o clipa demonstrative, intre dezlantuirea energiei si stavilirea ei. Este si acesta un aspect interesant de notat in legatura cu Radu Lupu. Nu da niciodata impresia ca ar avea ceva de demonstrat; canta exact asa cum si traieste, discret, mai devotat muzicii decat scenei, esentei decat aparentei.
La sfarsit – un suras recunoscator catre orchestra, o imbratisare scurta cu dirijorul, un salut retinut catre public, cateva intoarceri pe scena, la chemarea aplauzelor, dar numai cele strict necesare. Si acum, la cateva zile dupa concert, mai fredonez in gand tema a doua. Nu a fost un regal, ci un “imperial” muzical.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Directorul CIA: Putin poate deveni periculos şi nesăbuit dacă se va simți încolțit

Preşedintele rus Vladimir Putin poate deveni ''destul periculos şi nesăbuit'' dacă se va simţi încolţit în urma evoluţiei nefavorabile...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -