Saptamana pentru Prevenirea Sinuciderii a adus in atentia presei canadiene un subiect despre care oficialitatile locului prefera sa se discute cat mai putin – pozitia pe care Québecul se situeaza in lume – locul 3 dupa Japonia si Finlada – in privinta ratei sinuciderilor. Pentru ca, odata cu stabilirea pozitiilor, apar si intrebarile: de ce mai mult de o treime din cei 10 canadieni care se sinucid zilnic sunt din Québec? Are ceva special acest loc? Ce este in neregula? Dar, inainte de a incerca sa dam raspunsuri, sa privim putin problema din perspectiva datelor statistice.
Daca in 1993 erau 1.248 de sinucideri pe an, in 2001 numarul acestora a ajuns la 1.344 de persoane si a continuat sa creasca pana la 1.460 in 2005. Jumatate dintre acesti oameni aleg sa-si puna capat zilelor prin spanzurare. Cealalta jumatate foloseste armele de foc, intoxicatia, armele albe, mijloacele de transport sau focul. In anul 2001, noua persoane si-au dat foc. Astfel, sinuciderea a devenit prima cauza a mortalitatii tinerilor intre 15 si 29 de ani si a barbatilor sub 40 de ani in provincia Québec. Datele statistice vorbesc de la sine: 250 de quebechezi au o tentativa de suicid in fiecare zi, dintre acestia doar patru reusind sa-si incheie socotelile cu viata.
Produsul epocii moderne?
Cutremurator este faptul ca aceasta tragedie s-a extins si in randul copiilor de pana la 12 ani. In 1997, in provincia Québec s-a inregistrat un numar-record de sinucideri in randul copiilor: 8. Nici adolescentii nu sunt mai putin afectati de acest flagel. Mariana R. are 14 ani; la sfarsitul anului trecut ea a avut o tentativa de suicid din care a scapat printr-o intamplare. Pentru ca era 6 decembrie, Mos Niculae a venit mai devreme de la serviciu, ca sa lase cadoul. Mosul – adica tatal – a gasit-o in stare de inconstienta, zacand in baie, dupa ce inghitise o doza mare de medicamente si incercase sa-si taie venele. Am revazut-o dupa ce a stat in spital mai mult de o saptamana. Am vrut s-o intreb “De ce?” Dar intrebarea a ramas nerostita. O simteam speriata de toate prin cate trecuse si dornica sa uite cat mai repede. Putin mai tarziu, mama fetei mi-a marturisit ca Mariana i-a spus la iesirea din spital ca nu mai vrea sa aiba niciodata o astfel de experienta. Totusi, ea traieste de-atunci cu teama ca nenorocirea s-ar putea repeta, deoarece specialistii sustin ca multi dintre cei care au tentative de suicid recidiveaza.
Opt in aceeasi familie!
Gaëtan R. are peste 40 de ani si este profesor. In pauza dintre doua ore de curs l-am intrebat de ce sunt atat de multe sinucideri in Québec. Am fost stupefiata sa-l aud spunandu-mi, cu o liniste desavarsita: “Da, asa este, din familia mea s-au sinucis opt”. Si a inceput sa-mi noteze pe caiet numele si anul sinuciderii fiecarui unchi, var sau nepoata. Perioada in care acei oameni au disparut din viata lui este cuprinsa intre anii 1965-1990. Rudele sinucigase aveau varste intre 18 si 80 de ani, iar modalitatile alese au fost diferite, de la o supradoza la un glont descarcat in tampla. Lise avea 18 ani si s-a sinucis pentru ca familia era bogata si simtea ca nu mai face fata cerintelor tot mai mari ale parintilor. O sufocau cu lectii de pian si cu ploaia de nemultumiri. Unchiul Léandre s-a sinucis pentru ca era sarac… si tot asa… Domnul Gaëtan mi-a spus pana la capat, cu aceeasi detasare amabila, povestea fiecaruia.
* Societatea canadiana incearca sa faca fata acestui flagel. In Québec exista 26 de centre unde persoanele cu astfel de probleme pot gasi ajutor. Unul dintre acestea este Centre de Prevention du Suicide de Québec, situat pe boulevardul Pierre Bertrand nr. 8180. Aici, 7 zile din 7, o echipa de profesionisti ofera un tratament clinic gratuit. Numarul de telefon la care persoanele cu probleme pot apela oricand este (418) 683-4588. Pentru copii si adolescenti exista serviciul national Jeunesse, J’écoute (www.jeunesse.sympatico.ca) si un numar de telefon gratuit, unde pot suna pentru a incerca sa gaseasca solutii la problemele lor: 1-800-668-6868.
Oficial, sunt aproape 200.000 de quebechezi bolnavi mintal – dar neoficial, cati sunt? Association des Psychiatres du Canada a declarat, la 6 februarie 2006: “Cei care intervin ar trebui sa se concentreze asupra problemelor mintale si comportamentelor sinucigase pentru tinerii care iau contact cu aceste centre”. Sanatatea mintala are un rol important in numarul mare de sinucideri. La aceasta se adauga viciile precum toxicomania, jocurile de noroc si alcoolul. Un alt factor extrem de important este depresia. Stresul si pierderea locului de munca sunt alte cauze ale acestui fenomen, spun specialistii care precizeaza ca, in anul 2012, stresul va deveni a doua cauza a mortalitatii in lume. Am mai putea adauga lipsa unor repere existentiale, relatiile familiare reci, divorturile numeroase, pierderea credintei atat in Dumnezeu cat si in partea luminoasa a vietii.
* In anul 2001-2002, in Québec au fost internate 192.079 de persoane suferind de diferite tulburari mintale. In sectorul privat, costul bolilor mintale si dependentei de vicii (droguri, alcool) reprezinta costul care creste cel mai rapid. Conform datelor furnizate de Statistics Canada acest cost, in companiile canadiene, se ridica la 18 miliarde$ pe an. Cum se poate estima durerea unor parinti care si-au pierdut copiii sau irosirea atator vieti? Raspunsul nu l-am gasit. Cert este ca societatea contemporana va trebui sa gaseasca solutii la depresii, la vidul launtric, la sentimentul de inutilitate si de strivire pe care omul contemporan le traieste tot mai intens.
* Situl Statistics Canada arata ca barbatii care decid sa isi puna capat vietii sunt de aproape 4 ori mai numerosi decat femeile. In cazul imigrantilor, raportul este usor diferit: barbatii care se sinucid sunt de 3 ori mai numerosi decat femeile.
Un alt studiu efectuat de Statistics Canada arata insa ca, in cazul imigrantilor, numarul persoanelor care se sinucid este de doua ori mai scazut decat cel al canadienilor “de souche”. O alta diferenta: rata sinuciderii la imigranti creste odata cu varsta, in vreme ce, in cazul canadienilor, fenomenul se manifesta cel mai frecvent la persoanele de varsta medie. In general, tendinta pe care o respecta sinucigasii imigranti, este a tarii lor de origine; tentativele de sinucidere sunt sunt mai numeroase in cazul celor cu origini in Europa sau Oceania si mai putin numeroase in cazul celor veniti din Africa si Asia. Virginia Mateias
Martor fara voie
In statia de metrou Villa-Maria, situata undeva pe Bulevardul Décarie, la jumatatea distantei intre cartierul Côte-des-Neiges si Place St-Henri, o femeie s-a aruncat in fata metroului. O femeie de varsta medie, de culoare. Iar eu ma aflam in fata ei, la distanta de 2-3 metri, pe peronul celalalt. Am fost martora astfel la ceea ce isi pusese in gand sa faca. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre sinucidere si despre disperarea unor oameni care recurg la acest act, dar niciodata poate nu am realizat atat de concret ce presupune ducerea lui la indeplinire.
Era o dimineata linistita de sambata, afara era ceata, si curios, desi e iarna, a plouat. Am plecat spre oras. Aveam de rezolvat mai multe treburi. In statia de metrou, lume putina. O familie cu doi copii blonzi, cu obraji bucalati se gasea asezata pe scaune putin mai in stanga mea. Dupa doar 2-3 minute de asteptare, se aude apropierea metroului. “Of, gandesc, vine trenul din directia cealalta, care circula spre Snowdon, iar nu in directia inspre care vreau sa ma indrept eu”. Deodata o vad cum alearga grabit inspre marginea peronului, dar nu atat de grabit cat sa ma sperie, sau atat cat sa ma puna pe ganduri, desi, in gestul ei a fost totusi ceva care m-a facut sa tresar sau sa imi dea pentru o clipa fiori. In cele doua secunde cat a durat scena alergarii, am incercat sa ma conving ca se apropie de marginea peronului ca sa se urce in metrou, ca nu se poate, ca n-am de ce sa strig la ea, ca nu vrea sa sara. In clipa cand am inteles ce avea de fapt de gand sa faca, era mult prea tarziu, nu am mai avut timp sa strig, sa incerc sa fac ceva ca sa o opresc. Imi amintesc ca isi strangea cu putere geanta in brate. Probabil ca sa isi faca curaj. Cand trenul de metrou a ajuns in dreptul ei, s-a aruncat, cu picioarele stranse, intr-un salt catre celalalt taram. Am vazut izbitura. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor, deci asta voia, s-a aruncat in fata metroului. Nu voiam sa vad scena asta. Intreaga fiinta mea incerca sa se impotriveasca, sa o opreasca cumva, instinctual am tipat. Un tipat de groaza general a umplut statia de metrou Villa-Maria. Femeia a ramas suspendata cateva clipe in aer, apoi a fost luata inainte de metrou. Am intors capul. Trenul a reusit sa opreasca abia dupa ce a mai parcurs cativa metri. Cei de langa mine au ferit ochii copiilor, i-au insfacat in brate si au plecat. Femeia, in cadere, nu a scos nici un sunet. Toti au ramas impietriti parca intrebandu-se: acum ce mai urmeaza? Curiosii nou sositi se interesau daca e vorba de o femeie sau de un barbat. Statia de metrou s-a inchis. Am iesit la aer, puteam si poate trebuia sa ma intorc acasa. Nu m-am intors, simteam nevoia sa iau aer, sa ma linistesc. Imaginea femeii alergand, apoi izbita de metrou imi revenea in minte tot mereu si totusi imi spuneam ca nu e adevarat. Tipatul sirenelor de salvare m-a trezit insa din visare. La intoarcere am intrebat un angajat de la metrou daca femeia mai era in viata la sosirea echipelor de salvare. Un angajat a raspuns ca da, se pare ca femeia ar fi supravietuit. Gestul ei totusi ramane, intiparit in cursul vietii ei, in memoria celor care fara sa vrea au privit, in ochii mariti de spaima ai conductorului trenului de metrou. Peste locul unde a cazut a fost presarat nisip pentru a acoperi urmele de sange lasate. Desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte, a spus Ecleziastul. Si totusi viata e mai presus decat toate, chiar daca uneori caile ei sunt ceva mai greu de strabatut ori de inteles.
Daniela Carligeanu
