Povestea sefului din top

In lista celor mai buni sefi din Canada pe anul trecut figureaza numele unui roman, Radu Calomfirescu. Topul a fost intocmit de binecunoscutul site monster.com, pe baza votului a peste 100 000 de canadieni.
Intamplarea face ca am mai scris despre Radu Calomfirescu in chiar primul numar al ziarului nostru, din 17 martie 2001. Atunci, proaspat sosita la Montréal, familia Calomfirescu a fost prima care a beneficiat de gazduire intr-un apartament pregatit pentru nou-veniti din initiativa unor tineri inimosi din doua asociatii romanesti. Iata ca, in numai cativa ani, Radu Calomfirescu a devenit unul dintre romanii cu care comunitatea noastra din Montréal se poate mandri.

Radu Calomfirescu este deja un nume cunoscut: un sondaj realizat de site-ul Monster l-a situat pe Radu in topul celor mai apreciati sefi din Québec si Canada. Stirea a fost publicata in mai toata presa de aici; bineinteles, si in ziarul nostru. Pentru mine a fost o imensa bucurie nu numai pentru ca un roman de-al nostru a ajuns sa fie atat de apreciat, dar si pentru ca il cunosc personal de cinci ani, de cand am aterizat la Dorval, pentru a incepe o noua viata in Canada. M-am gandit ca o discutie cu acest om este importanta, pentru a vedea cum a reusit sa faca atat de multe in numai cativa ani.

De ce ati emigrat?
In Romania eram economist; am terminat Management Industrial in cadrul ASE Bucuresti, iar sotia mea era medic rezident la Institutul ORL Dorin Hociota din Capitala. Venirea aici este o optiune personala, in care am crezut si voi crede. Deziluzia celor 10 ani de dupa revolutie a contat enorm, astfel incat, chiar daca la interviu sotiei mele i s-a spus ca va fi aproape imposibil sa profeseze, noi ne-am continuat drumul.

Ati venit la o varsta la care e destul de greu sa lasi tot ce ai realizat si sa o iei de la capat…
Poate tocmai faptul ca aveam o varsta mai peste 30 de ani, ne-a ajutat sa luam decizia cu maturitate. A emigra pentru bani sau pentru a scapa de mizeria de pe strazi si de comportamentul vanzatoarelor nu este un motiv. Trebuie sa fii sigur de ceea ce vrei si sa ai o experienta pe care sa te bazezi, care sa-ti dea increderea ca vei reusi si aici. Daca suntem capabili in Romania, de ce nu am fi si altundeva?

Povesteste-ne despre perioada de inceput.
Asa cum stii, am locuit in apartamentul pus la dipozitie de asocitia romaneasca. O idee minunata care, din pacate, s-a stins repede. Noi insa am beneficiat de ea si nu-i vom uita niciodata pe romanii inimosi care ne-au primit. Am ramas in acelasi bloc din Côte-des-Neiges. Ca mai toti noii veniti, am fost la cursurile de franceza si am facut diferite munci pentru a mai completa veniturile. Consider ca a fost folositor, fiindca, dupa cateva experiente din acestea, esti mult mai mobilizat sa reusesti.

Cum te-ai adaptat?
In primul rand, ma asteptam la asa ceva, este normal, trebuie sa te integrezi inainte sa emiti pretentii. Acolo a fost “creuzetul” (rade). E indicat sa iti lasi orgoliul deoparte si sa fii dispus sa iei ca o incercare tot ce ti se ofera.

Viata ca o scoala

Ce a urmat?
Universitatea. M-am inscris la Ressources humaines, unde am facut un certificat care sa completeze “Bac-ul” in Management Industrial, recunoscut de MRCI. Sotia mea si-a propus sa invete si sa incerce sa redevina medic. Informatii nu prea avea, putini erau cei curajosi, dar ea a perseverat si a reusit: in prezent, asteapta sa devina medic rezident. A fost o perioada dificila; copilul era la scoala, sotia invata, iar eu eram la facultate. In paralel cu studiile, am facut si un stagiu de 4 luni in resurse umane la Novitek International. Pentru mine, a fost extrem de util, o adevarata scoala de integrare pe piata muncii de aici. Greul a venit cand am terminat certificatul si am inceput sa-mi caut de lucru. Cred ca am trimis peste 200 de CV-uri si numai la doua mi s-a dat sansa de a avea un interviu telefonic. La compania unde lucrez in prezent am depus CV personal, la sugestia sefei mele de stagiu, o femeie deosebita, Diane StCyr. Nu e o regula, dar in cazul meu a functionat: e o experienta traita de mine.

Unde lucrezi acum?
M-am angajat deci la compania Credico Marketing. La Montréal este sediul cental, dar are sedii in toate provinciile Canadei, Statele Unite si Mexic. In Europa are filiale in Anglia, Spania, Portugalia si, mai nou, in Italia. Lucrez din august 2002 (a sosit in martie 2001- n.red.) si sunt sef de departament Resources humaines. Daca la inceput angajam pe cei pe care ii vedeti ca promoveaza si vand carti de credit la magazine sau mall-uri, acum recrutez tot ce tine de staff, de la asistent administrativ la director de cont, avocat sau vicepresedinte de vazari. In plus, am in sarcina legatura cu guvernul federal si cu cele provinciale. Intre timp am devenit membru afiliat al Ordinului profesional al Consilierilor in Resurse Umane din Québec.

Cum ai ajuns sa fii votat de atatea persoane cel mai bun sef? Si eu te-as vota cel mai simpatic prieten, dar la serviciu cred ca ai alta atitudine…
Banuiesc ca tocmai asta este cheia: am aceeasi atitudine si la serviciu. Nu am aere de sef, sunt simplu, imi fac treaba si cer si celorlalti sa faca la fel. Incercam sa proiectam o imagine cat mai profesionista a companiei. Uneori reusim, alteori nu. Important e sa nu ai o atitudine negativa, sa nu spui imediat ca nu se poate. Incerci sa faci tot ce e posibil si daca nu reusesti, poti afirma cu sufletul impacat “am incercat asta si asta si nu merge”. De asemenea, am o politica de prevenire a conflictelor (si, fiti siguri, sunt destule intr-o companie de vanzari, unde resursele umane sunt o functie noua), cu maxim de discretie.

Imi inchipui ca este dificil sa lucrezi cu oameni de etnii diferite, cu conceptii diferite.
Este dificil, dar in acelasi timp fascinant. Traiesti o serie de experiente incredibile. De exemplu, o colega venita din Franta mi-a marturisit surpriza totala pe care a avut-o cand a vazut ca administratorul de retea e un roman, ca verificatoarea cea mai apreciata e o romanca, ca una dintre directoarele de cont e romanca si – peste toate – de recrutare se ocupa un … roman. Surpriza venea din faptul ca sosise din Franta cu o imagine total deformata despre noi. Personal, nu fac diferente intre natii (mi-as dori sa ajut romanii, in masura posibilului). Poate tocmai fiindca sunt si eu emigrant sunt agreat de salariati, care simt ca la resurse umane e cineva care ii poate intelege.

Povestea scaunului
Care e secretul reusitei?
Noi, cei de la Ressources humaines facem dotarea, generam candidaturile si, nu in ultimul rand, trierea. Ne asiguram ca potentialul candidat poate “rima” cu atmosfera companiei, cu personalitatea celor carora li se va subordona sau cu care vor lucra in echipa. De aspectul profesional se ocupa cei de la departamentul respectiv. Primul pas este CV-ul care, pentru a fi receptat (va aduceti aminte ce v-am spus despre CV-ul meu?) este trimis de regula prin email sau poate fi dus personal. Faxul se utilizeaza din ce in ce mai rar. Ca sa fie retinut, CV-ul trebuie sa fie in conformitate, cat mai tintit pe postul pentru care aplici. Evident, poti sa mai scoti din cursurile care le-ai facut si nu au nici un punct comun cu postul care ti-l doresti. Nu e indicat sa adaugi scoli pe care nu le-ai facut. Este foarte important la interviu sa prezinti experiente traite de tine. Convingerea si naturaletea cu care le vei relata pot crea acea chimie interumana atat de mult invocata. CV-ul trebuie sa fie scurt si convingator. Odata acceptat CV-ul, unele companii purced la interviul telefonic – pe care eu, din experienta personala, nu-l agreez. Omul poate fi surprins nepregatit; nu este concludent. Prefer interviul face to face. La interviu, analizam competentele si atitudinea. O sa-ti dau un exemplu. Aveam mai multe candidate pentru un post administrativ, post la care se cere o persoana organizata. Evident, toate persoanele intervievate sustineau ca sunt atente si organizate. La sfarsit, au fost selectionate cele care la plecare au strans mana cu fermitate si au pus la loc scaunul pe care s-au asezat. Sigur, nu au fost singurele criterii, dar au avut o influenta covarsitoare. Este doar un exemplu. Pentru un lucrator in resurse umane, competente in psihologie, sociologie sau dinamica grupului restrans sunt indispensabile. Modul de a te imbraca, tinuta, zambetul, atitudinea – totul conteaza. Pentru anumite posturi, tot mai mult se practica interviul de grup. De exemplu, pentru a recruta agenti de carti de credit, organizam intalniri de cate sase persoane si, evident, alegem pe cei mai vorbareti si mai convingatori.

Ce alte lucruri merita sa fie stiute?
As dori sa adaug ca si cei care sunt intervievati isi pot da seama din timpul interviului daca le place sau nu unde vor sa se angajeze. Un interviu dureaza intre 15 si 30 de minute, intrebarile sunt profesionale, deloc agresive si atmosfera amiabila. Rareori, cand testele scrise sunt obligatorii, se ajunge la o ora. Raspunsurile nu sunt comentate, iar politetea este obligatorie. As vrea sa mai adaug ceva: sondajul Monster nu il iau ca pe o reusita personala; uneori eram jenat cand lumea ma suna sa ma felicite. M-am bucurat ca un nume romanesc este acolo, pur si simplu. Si vreau sa va spun ca nu sunt singur: la initiativa Catalinei Puscasu – manager Resurse umane SCP Science si a Danielei Radulescu – consilier in recrutare la Brunel Multec, in luna decembrie a avut loc prima intalnire a romanilor care lucreaza in resurse umane la Montréal. Au participat 7 persoane si credem ca a fost un real succes. Mai sunt si alte persoane dornice sa ni se alature pentru a forma un grup profesional, care sa schimbe experiente de lucru si, in limita posibilului, sa dea o mana de ajutor celor aflati la inceput de drum. Grupul pregateste o a doua intalnire, probabil pana la sfarsitul lunii februarie.

Am ramas apoi sa depanam amintiri din timpul “copilariei” noastre in Canada. O sa inchei cu o gluma a lui Radu: “Multumim Romaniei, care ne-a dat competentele si Canadei, care ne-a dat mijloacele.”
A consemnat Anda Cismasiu

Ultimele articole

Articole similare