Poveste pentru copii

Acum o vesnicie, undeva intre obcinele Bucovinei, era o seara in care vantul din nord se impungea in ferestrele cat palma, cand bunica mi-a spus o poveste, pe care o auzise, la randul ei, de la un batran calugar. Se spune ca, pe la inceputurile lumii, pe vremea cand oamenii erau putini si inca nu cunosteau rautatile de acum, Dumnezeu si Sf. Petru s-au gandit ca ar fi mai bine ca fiecare om sa-si aiba tara lui. S-a dat zvon mare ca toata suflarea omeneasca sa fie chemata in fata Domnului si fiecaruia i s-a daruit un loc in care sa-si faca tara si in care sa traiasca. Cei care s-au intamplat sa fie mai aproape au fost primii la pricopseala, dar incet-incet toata lumea si-a gasit un loc sub soare.
Romanul insa, fiind prins cu oile pe varful muntelui, o ajuns la imparteala mai pe la spartul targului, atunci cand nu mai era nimic de dat. Cand l-a vazut Sf. Petru pe bietul om cat era de suparat, l-a intreabat pe Dumnezeu: “Ce sa facem oare cu acest necajit, Doamne, ca nu a ramas nici un loc de impartit?” Dupa un moment de chibzuiala, Dumnezeu ii raspunde: “Sfinte Petre, cred ca tot ce ne mai ramane este locul pe care l-am pastrat pentru noi, asa ca al lui sa fie acest loc”. Si de atunci acel loc se cheama Romania; cei ce traiesc pe acele meleaguri au cam uitat insa aceasta poveste.
Daca istoria bunicii este adevarata sau nu sau daca ati mai auzit-o, nu stiu. In schimb, eu am invatat, in acesti ani de cand umblu din casa in casa cu sfaturi de economii, ca marea majoritate dintre romani sunt oameni adevarati; ca in marea lor majoritate au parasit coltul de rai pentru o lume mai buna, inarmati cu doua geamantane si o mare dorinta de a reusi.
Bine pregatiti, seriosi si muncitori, mai repede sau mai incet, cei mai multi dintre ei au reusit sa-si gaseasca locul in lumea de adoptie. De aceea am crezut de cuviinta ca de aceasta data sa nu va mai impui iar capul cu stiu eu ce strategii financiare, ci doar sa va amintesc ca traim intr-o lume ce se afla in continua schimbare. Valorile de baza se schimba, cele din timpul bunicilor nostri, comparate cu cele ale nepotilor, nu mai seamana. Ritmul tot mai alert in care ne trecem zilele, pe langa cresterea stresului, duce inevitabil si la o accentuare a individualismului. Religia banului ne prinde pe nestiute si, fara sa vrem, valoarea noastra se masoara tot mai des cu semnul dolarului. Daca e bine sau nu, daca lumea ar trebui sa fie altfel, nu sunt pus eu sa judec. In schimb, am priceput ca, in societatea in care traim, protectia financiara reprezinta o necesitate, de mai bine de o suta de ani.
Cei mai multi dintre noi am ajuns pe acest continent doar in ultimii saisprezece ani. Ca vrem sau nu, dupa un timp adoptam modul de viata nord-american, incepand cu meniul si terminand cu nivelul datoriilor. In aceste conditii, sistemul de planificare financiara, daca e bun pentru cei de aici, de ce nu ar fi bun si pentru noi (mai ales ca poate fi adaptat la toate bugetele)? De aceea, ori de cate ori mi se intampla sa intalnesc familii tinere, cu datorii pana peste cap si copii de-o schioapa, care nu vor nici macar sa auda de protectie finaciara, ma doare sufletul. Ca nu le pasa ce se intampla cu sotia sau cu sotul, in conditiile unui deces prematur, mai inteleg, dar ca soarta propriilor copii le este indiferenta, ma depaseste.
Petru Cotnareanu
Consilier in securitate financiara
[email protected]