Interviu ratat cu poetul George Filip

De la prima mea intalnire cu poetul George Filip s-au scurs 24 de ore. Timp absolut necesar pentru decantarea amalgamului de impresii produs de acest personaj. Locuinta i-am identificat-o dupa drapelul romanesc ce flutura in balconul blocului situat pe strada Villeray. Inauntru, pe masa de lucru, se afla steagul canadian si, alaturi, sticla cu vin. “De ce tineti tricolorul afara si frunza de artar in casa?” il intreb. “Uite-asa”, imi raspunde… “pentru ca m-au dat in judecata!” Cine? “Guvernul canadian!” De ce? “Pentru ca tin steagul Romaniei pe balcon, cica asta se poate interpreta politic. Eu sunt un locotenent al romanismului, doamna.” Cum v-au dat in judecata? “Prin telefon,” imi raspunde. Trag o gura de aer mai adanc si privesc camera poetului, ii admir picturile de pe pereti cu voce tare. “ Iti plac? Ia-le tu, ti le dau tie,” Zambesc, domnul Filip este o persoana calda si generoasa si un pic imposibila. Ma uit la ochii mari, cu cearcane obosite si ocup un scaun. Observ fotografia lui Nichita Stanescu, mare, alb – negru. Avem o iubire comuna, ii spun si il intreb daca l-a cunoscut bine pe Nichita. “Am baut impreuna vagoane de votca. Atunci cand s-a imbolnavit ii ziceam: Nu mai bea, Nichita! Si el imi zicea “Lasa-ma-n pace sa-mi beau ficatii!” Vocea lui George Filip pierde din volum. Eu tac si poetul isi toarna un pahar de vin. Este sambata dimineata si ceasul arata ora 10h30. “Eu nu fac parte din lumea asta” imi declara brusc, “tot ce-am scris e un cacat! Sunt batran si bolnav.” “Vorbeste cu Diana”, imi zice aratandu-mi telefonul. Nu pot, ii raspund, n-o cunosc si, in timp ce-i spun asta, ma intreb daca Diana exista.
George Filip s-a nascut la 22 martie, in anul 1939, la Tuzla, Constanta. A scris multe carti de poezie, a fost judecat in orasul de bastina, in 1971, a fost semnatar al Cartei Drepturilor Omului initiate de Paul Goma. Liceul l-a facut la Bucuresti si mai multi ani a lucrat ca fotoreporter la revistele: Viata Studenteasca, Luceafarul, Albina, Viata Militara si Romania Libera. La 7 ianuarie 1982 paraseste Romania si, dupa o sedere la Paris, emigreaza in Canada. Acestea sunt singurele date concrete pe care le detin de la un prieten, deoarece George Filip s-a racordat, pe toata durata intrevederii noastre, la o biografie interioara, foarte subiectiva.
Dupa cel de-al treilea pahar limbajul poetului devine tot mai colorat, amintirile tot mai alambicate, trecerile de la un subiect la altul tot mai rapide. O parte din George Filip ramane cu reporterul de la Pagini Romanesti, o alta colinda prin amintiri din timpuri diferite si o alta viseaza. Din cand in cand, din spatele absentei aparente gandurile izbucnesc surprinzator de ferme. “Emigratia e ca si fecundatia,” imi raspunde cand il intreb daca schimbarea Romaniei cu Canada a fost una fericita. “Multi spermatozoizi incearca, dar doar unu din toti gaseste calea.” Inteleg de ce cartea din fata mea se numeste Tara din Lacrima… “Ploua din timpul vulnerabil/ Potop nauc din Ararat;/ Noi suntem emigranti, noi suntem/ Tradarea care ne-a salvat… Ploua din timpul vulnerabil/ Si nu mai stim sa ne iubim/ Migrand spre tainele sperantei/ Si pribegim… si pribegim…/ “Hai, vorbeste cu Diana”, imi spune poetul intinzandu-mi receptorul si, spre surprinderea mea, Diana e reala si are o voce placuta. In timp ce schimb cateva cuvinte de curtoazie la telefon, George Filip trece intr-o alta dimensiune a realitatii, una foarte personala, acolo unde accesul persoanelor straine este strict interzis. Plec cu imaginea crucifixului din perete si a femeii din fotografie. Cine este dansa, l-am intrebat? “Mama” mi-a spus, pentru prima oara prezent cu toata fiinta. Cum o chema? “Floarea, Mama Floarea. Uita-te si tu si zi-mi daca ai mai vazut atata tristete pe chipul unei femei. Era analfabeta, dar a ajuns la Paris ca sa ma gaseasca si sa ma intrebe: “De ce-ai fugit d-acasa, Gigi?”
Acum, cand scriu aceasta relatare despre interviul ratat cu poetul George Filip, am in stanga mea volumul lui de versuri Tara din Lacrima. Unele imi plac, altele nu. Inteleg ca pot pastra ce-mi place si ca pot sa ignor ce nu-mi place. In acelasi timp insa, inteleg ca nu pot sa ignor suferinta poetului George Filip, suferinta din care s-a nascut placerea noastra, a celor ce mai gasim timp sa-i citim cartile.