George Filip: Din oglinda si tara din lacrima

Cand poetul George Filip si-a celebrat cea de-a 65-a aniversare, unul dintre prietenii sai devotati mi-a cerut, a doua zi, la telefon, opinia in legatura cu motivul pentru care poetul sarbatorit este mai putin cunoscut in tara decat la Montréal. Sa spunem ca am reprodus oarecum eufemistic continutul acestei intrebari, fiindca bunul si generosul prieten al poetului era, de fapt, nemultumit de lipsa de receptivitate a criticii literare. I-am raspuns cum m-am priceput mai bine, bazandu-ma in mare masura pe ceea ce transpare din revistele literare in legatura cu relatia dintre critici si scriitori, si anume ca aceasta receptivitate, in conditiile in care criticii sunt coplesiti de multimea cartilor editate, trebuie sustinuta de un interes oarecare pentru persoana poetului. Un poet, un scriitor care se afla in relatii stranse, profesionale sau de alta natura, cu criticii X sau Y are mai multe sanse sa fie recenzat – obiectiv ori amical – decat unul a carui persoana nu le spune nimic si care, in plus, se mai afla si la o distanta de mii de kilometri.
Faptul nu are neaparat o legatura cu valoarea autorului dornic de notorietate si nu este, in principiu, reprobabil. Toata lumea face la fel.
Lucrurile sunt deci simple, clare, incontestabile si fara nimic ofensator. Problema se complica atunci cand apar implicatii ce influenteaza identitatea. Intr-un interviu reprodus in preliminariile volumului Din oglinda (Editura Argonaut, 2005), acordat “prietenului” Constantin Mustata, George Filip marturiseste ca a facut tentative staruitoare – esuate insa – de a fi primit in Uniunea Scriitorilor din România. Acum, spune poetul in interviu, aceasta afiliatie nu l-ar mai interesa, ba chiar, daca i-ar fi oferita, el ar refuza-o. Nu e in discutie sinceritatea acestor afirmatii; oricum ar fi, ele sunt expresia unei mandrii ranite. Pentru ca locul lui George Filip in breasla scriitorilor români ar fi fost binemeritat de mult. El este un poet autentic, de vocatie, care in momentele sale de gratie produce o poezie intr-o mare varietate de tonuri si registre – ironica, dezabuzata, sarcastica, solemna, baladesca – si care, concentrata intre copertile a doua-trei volume, ar revela tuturor celor care nu-l cunosc o personalitate lirica extrem de atragatoare. Frustrarea poetului este deci normala si cat se poate de justificata. Dar sa fie oare aceasta frustrare o variabila care explica ritmul in care poetul adauga, in fiecare an, inca un volum la cele – deja numeroase – publicate?
Se cuvine aici sa privim spre ultimele doua volume publicate de poet. Din oglinda (2005) si Tara din lacrima (2006) sunt intrucatva antologii. Regasim in ele poezii publicate in volumele dinainte, alaturi de altele inedite (de nu ma insel, fiindca nu am toate volumele poetului la indemana). Sunt doua volume s-ar zice complementare. Din oglinda este un volum cu multe accente reflexive, consacrat tensiunilor interioare nascute din anxietate, din melancolia cu care sunt evocate amintiri si chipuri din tinerete, din tristetea profunda – invecinata cu spaima – cu care este inregistrata apropierea tot mai amenintatoare a nefiintei. Iata o poezie de subtila expresivitate in care poetul, fara niciunul dintre acele artificii retorice la care uneori tine prea mult, atinge o coarda de angoasa ce vibreaza in sufletul fiecaruia dintre noi : deasupra deasuprelor / e dedesubt / ultima fila / din calendare / s-a rupt / o sa fie o seara / foarte lunga – de ceara / si-o sa fie o noapte / fara licar de soapte / o sa se-abata o zi / in care nu voi mai fi (O sa fie). Si o alta, in care senzatia difuza de epuizare vitala se conjuga in final cu o enigmatica asteptare a cuiva. A cui? Poate fi vorba despre o intrupare omeneasca, poate fi Viata sau poate fi Moartea: oboseala tarzie / si cat eter prabusit / am uitat sa rid / deci plang printre sunete. / clopotul suna – e batrin / el stie cata piatra s-a sfaramat / sub pasi / pentru reconstructia cetatii / si iata: cavalerii bastarzi / pe caii lor falsi / calca peste tamplele impietrite / iar silabele / fug din cuvinte / precum pasarea colibri / din Cercul-polar / daca te-ai prapadit / nu am nimic de povestit / dar daca vii – vino / te voi recunoaste straino (Te voi recunoaste). Zboara deasupra acestor versuri ingerul care lumineaza si poezia lui Georg Trakl si cred ca un poet care poate scrie asemenea versuri greseste daca se impauneaza cu abilitatea de a rima repede si spontan “scris” cu “manuscris” si “veni” cu “implini” (cum face George Filip intr-o improvizatie la cerere, demonstrativa, in interviul citat).
Ultimul volum, Tara din lacrima, ne propune o poezie patriotica, cand trista, cand militanta si pamfletara, inspirata de sentimentele poetului pentru tara natala. E o poezie melodica, plina de sentimente frumoase, buna de recitat la sarbatorile scolare sau la sezatori literare. O poezie care insa, din pacate, vine intr-o vreme care nu mai e a ei. Comunismul a confiscat, cu incepere de prin anii ‘70, nationalismul interbelic si l-a exagerat caricaturizandu-l astfel incat astazi punctele de reper patriotice de altadata, capabile sa produca o unda lirica (precum Ceahlaul, baladele de pe la noi, batranele datini romanesti, Dunarea, Carpatii, feciorii si fetele prinsi in hora, lanurile date-n parguri, pribegii care duc dorul casei etc) produc mai curand un blocaj, o lehamite, totul e demult déja vu si déja lu.
Sa spunem, cu aceasta, ca poezia lui George Filip preia contradictiile poetului, din ale caror arcane acesta nu iese totdeauna castigator. Dar numai lucrurile simple si numai firile placide sunt ferite de contradictii. Cand ai de-a face cu destinul unui poet de talent, care si-a consacrat viata in primul rand scrisului, contradictiile acestea sunt semne de intensitate sufleteasca si de bogatie interioara.