Motto : Toti oamenii mor intr-o buna zi, putini dintre ei vor invinge cu adevarat. Mel Gibson, in filmul Inima invingatoare
La 1 mai 2006, inima celui ce a fost Ion Gavrila – Ogoranul a incetat sa mai bata. Intreaga presa din tara a mai spus ici si colo cate ceva despre pierderea acestei personalitati, a acestui >erou necunoscut”. Din pacate, cred, s-a scris si s-a spus foarte putin fata de cat ar trebui. Meritele si valoarea acestui stalp in lupta pentru apararea nationala trebuiau mentionate si popularizate in mass-media mult mai mult fata de cat s-a facut. Dupa ce mi-a mai trecut durerea si dupa ce am fost extrem de dezamagit fata de reactia politicienilor si a ziaristilor din tara, cu teama si emotie >am indraznit” sa astern pe hartie impresiile, rememorarea si propria-mi evocare fata de acest munte al demnitatii si integritatii in lupta impotriva comunismului. Asa cum, din generatie in generatie, ni s-a vorbit despre Avram Iancu, despre Iancu Jianu, Pintea Viteazul si multi alti haiduci de pe meleagurile noastre natale, tot astfel va trebui de acum inainte sa vorbim, sa transmitem si sa spunem din generatie in generatie >haiducia” petrecuta pe melegurile tarii noastre dupa instalarea regimului bolsevic in Romania.
Pe Ion Gavrila – Ogoranul l-am intalnit pentru prima data in decembrie ‘89. Nu mai stiu exact daca a fost ziua de 23 sau 24 decembrie, dar in mod sigur a fost a doua sau a treia zi dupa fuga tiranului. In acele zile, traite cu maxima intensitate si sperante de libertate, la numai 17 ani cat aveam atunci, n-am reusit sa retin totul asa cum a fost, minut cu minut si ceas cu ceas. Emotiile, fericirea, oboseala acumulata in urma mai multor nopti nedormite, faptul ca atunci evenimentele se derulau cu o rapiditate uimitoare, plus deziluzia si zapaceala din acele zile in care nu se stia in ce directie o ia tara, toate acestea au facut ca n-am mai retin daca a fost 23 sau 24. Dupa ce petrecusem noaptea de 22 spre 23 in fata Primariei din Craiova, si dupa ce s-a facut apelul ca >televiziunea trebuie aparata”, in zorii zilei de 23 decembrie am plecat cu trenul spre Bucuresti. Directia si intentia n-a fost decat una singura: apararea televiziunii. Dupa toate manifestatiile care au avut loc in ziua de 23 in fata televiziunii, am petrecut noaptea de 23 spre 24 in subsolul vilei din fata televiziunii, iar noaptea de 24 spre 25, ascuns in alimentara din apropierea acesteia.
Era seara, in jurul orei 17 sau 18. Incepuse sa se intunece iar noi stiam ca >teroristii” trag mai mult noaptea. In jurul televiziunii circula zvonul ca televiziunea este aparata de nimeni altul decat Sergiu Nicolaescu, >marele actor si regizor”. Tineam mortis sa ajung langa poarta si sa-l vad si eu pe cel care, asa cum credeam atunci, >facuse dovada de vitejie in lupta impotriva mercenarilor”. Dupa ce m-am fofilat prin multime, am ajuns langa poarta. Numai ca, spre surprinderea si dezamagirea mea, >marele actor” plecase. Totusi, l-am asteptat mai multe ore, sperand sa apara. Acolo, la poarta, a aparut la un moment dat >un domn” care vorbea despre lupta armata din munti, care mentiona lupta anticomunista din Muntii Fagarasului. Mai tarziu, dupa ce auzisem mai multe despre el si dupa ce l-am intalnit prin intermediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Anticomunisti din Romania, am aflat ca a fost chiar Ion Gavrila – Ogoranul.
Asa l-am vazut pentru prima data. Cel putin o data-n viata am fost amandoi de aceeasi parte a baricadei. Dupa ce aflasem mai multe despre legenda vietii lui, l-am reintalnit chiar in orasul meu natal, la Craiova, in august 1992, venit la inmormantarea Domnului Nicolae Calinescu, autorul cutremuratoarei carti >Sisteme si procese de brainwashing in Romania comunista”. In acele momente inca nu-i aparusera cartile, asa ca-i cunosteam povestea glorioasa mai mult din auzite, de la fostii detinuti politici si de la unii din camarazii sai.
Cartile sale, cel putin primele doua volume, amintirile de bravura din munti si testamentul sau eroic, au aparut pentru prima data in 1993 si 1995 la Timisoara. Desi, deceptionat fiind de rezultatele alegerilor din noiembrie 1992 mi-am reluat lumea-n cap si-am plecat unde am vazut cu ochii, in 1996, impreuna cu sotia, ne-am dus la Galtiu, sa-l vedem si sa-l reintalnim pe Badia Gavrila. Cred ca Badia a apreciat vizita venita tocmai din Canada. Ne aducem aminte si acum reactia Doamnei Ana Gavrila, cand ne-a vazut la poarta dumnealor : „O! Doamne! Ce tineri sunt!”( in acel moment sotia avea 21 de ani, iar eu 24). Tot in aceeasi vacanta l-am revazut pe Badia peste doua saptamani la Tarsor. Niciodata n-am uitat si nu voi uita bucuria si satisfactia lui atunci cand m-a vazut. Deschizandu-si bratele m-a imbratisat si sarutat cu toata dragostea zicandu-mi: >Uite pe prietenul meu din Canada!” A fost cea mai emotionanta si impresionanta imbratisare din viata mea. Nicicand n-am mai simtit atata bucurie si emotie. Dragostea, pretuirea, recunostinta fata de el era reciproca. In acea zi de 10 august 1996 a fost pentru ultima data cand l-am vazut pe Badia Gavrila. Din acel moment, si pana astazi, am tot sperat sa-l mai vad macar o singura data, dar n-am mai reusit…
Totusi, prin cartile si materialele sale, intotdeauna l-am simtit si-l simt aproape de inima mea. Volumele >Brazii se fring, dar nu se indoiesc” le-am citit si recitit de mai multe ori fiecare. De multe ori stiu imediat episodul ce urmeaza. In schimb, niciodata n-am putut citi mai mult decat o pagina pe zi. Cum pun mana pe volumele lui, imediat ma ineaca plansul si incep sa ma cutremur de atata suferinta, de atata nedreptate, de atata curaj si eroism, de sacrificiul facut de inaintasii mei pentru liberatea si neatarnarea neamului meu.
Astazi, cand am dublat varsta pe care o aveam in decembrie 89, cand mai toate visele noastre de atunci s-au stins unul cate unul, si cand m-am mai intelptit nitel in ale anticomunismului, durerea nedreptatii este si mai mare. Tragedia, si toate tragediile traite in Muntii Fagarasului si in zona din jur intre anii 1948 si 1957 continua si astazi. Nelegiuirile si injustitiile comise atunci domina si acum. Televiziunea, cinematografia, parlamentul, presedintia, patriarhia, universitatile, etc., intreaga noastra societate romaneasca, mai cu totii se fac ca nu vad si nu aud nimic. Cu totii se comporta ca si cum nimic nu s-a intamplat. Singurul lucru care mai lipseste, daca nu cumva au si facut-o, este sa ne zica >oficialitatile” in gura mare : „Ei si !? Ce ne pasa noua c-a murit un bandit !? Ce ne priveste pe noi rezistenta armata din Muntii Carpati !?” Tragic, dar adevarat, asta-i atitudinea oficiala a autoritatilor si a Statului Roman.
Pentru ca traiesc in ceea ce numesc unii >lumea libera”, nu pot sa nu admir efortul si insistentele poporului evreu pentru rememorarea si improspatarirea holocaustului, amintindu-ne de fiecare data >rezistenta impotriva nazismului”, suferintele si necazurile victimelor din timpul razboiului. Ei stiu sa foloseasca absolut toate mijloacele care le stau la indemana: arta, cinematografia, programele si manualele scolare, muzeele, supravietuitorii etc., absolut orice pentru a pastra vie istoria si tragedia lor si a omenirii din timpul celui de-al 2-lea Razboi Mondial. Aproape an de an iese pe marile ecrane cate un film nou, care vine sa ne innoiasca memoria si cunostintele. Ca occidentul si vestul intreg au facut si fac aceasta mereu, mereu, nu-i rau. Ce este de fapt rau si nedrept, este faptul ca despre victimele si martirii comunismului nu se spune o vorba, ca despre rezistenta impotriva comunismului nu se vorbeste nicaieri. De aceea, indiferenta, nepasarea si ignorarea acestora a fost si este o nedreptate strigatoare la Cer. Opozitia anticomunista n-a dat numai victime, a dat si martiri, martiri ai bisericii si credintei in Dumnezeu, si chiar si sfinti. Faptul ca >lumea libera” a ignorat si ignora la nesfarsit tragedia popoarelor aflate sub dominatia comunista, nu ma mai mira catusi de putin. Ca tarii noastre nu i se acorda atentie decat atunci cand se intampla ceva zenzational, mi se pare acum firesc si m-am obisnuit cu atitudinea >oamenilor liberi”. Chiar si Stéphane Courtois, co-autorul monumentalei opere in lupta pentru demascarea regimului rosu : >Le livre noir du communisme, Crimes, terreur, répression – 85 millions de victimes”, chiar si el a ignorat lupta armata impotriva comunismului in Muntii Carpati. In cele peste opt sute de pagini dedicate memoriei si represiunii comuniste, doar ici si colo se vorbeste despre Romania, iar aluziile facute sunt practic nesemnificative fata de adevarata intransigenta care s-a opus ideologiei moscovite.
Aceasta nepasare, aceasta lipsa de atentie si de informare, este cu atat mai tragica cu cat ea are loc chiar si la noi acasa, chiar si-n curtea noastra, chiar in tara noastra si chiar cu romanii nostri buni si drepti. Ce face vecinul si ce fac vecinii, putin ma intereseaza. Pe mine ma preocupa in primul rand ceea ce fac eu si ceea ce se intampla in casa mea, >pe mosia mea”, in tara mea. Iar in tara mea draga si iubita, Badia Gavrila, muntele rezistentei anticomuniste, a fost si este inca ignorat. Marginalizat de absolut toate regimurile politice de dupa decembrie ‘89, nepopularizat de nici-un om politic cu influenta, el a murit si a fost ingropat asa cum a trait, adica, >in liniste” (…)
De fapt, consider ca asta trebuie sa fie o datorie si o obligatie a celor care se ocupa cu cea de-a saptea arta. Lupta, purtarea, luciditatea, intelpciunea, sansa si haiducia lui >Mosu”, asa cum ii spuneau colegii lui de liceu si din munti, toate acestea, ca si intreaga lui viata de adevarat cavaler al onoarei, intregul lui caracter si esenta de cinste, corectitudine si vitejie, sunt unice, atat in tara cat si-n lume. Un astfel destin de legenda nu ti-e dat sa intalnesti la tot pasul.
Condamnat de patru ori la moarte, iesit din toate infruntarile cu securitatea, haituit si cautat de potera comunista aproape trei zeci de ani de zile, in cele din urma, Dumnezeu a vrut si l-a tinut in viata ca sa traiasca si sa ne marturiseasca noua, >generatia 89” si generatiilor viitoare despre cum se poate trai si muri pentru tara si credinta. Salvat si insotit din 1957 de Doamna Ana Sabadus, Badia Gavrila a avut parte si de o dragoste si iubire deplina, sincera, curata, perfecta, neconditionata, platita cu multa suferinta si multe lacrimi. (…)
Dezamagirea in ceea ce priveste atitudinea oficialitatilor fata de luptatorii din munti nu a venit numai din partea politicienilor. Nu, ci si din partea >fetelor bisericesti”, mai ales din partea lor. Desi s-au facut mai multe parastase si comemorari la monumentul de la Sambata de Sus, sepulcru ridicat si dedicat memoriei celor care au murit in munti pentru apararea tarii si a credintei stramosesti, cu toate astea, oficialitatile Bisericii Ortodoxe Romane niciodata n-au trimis un inalt ierarh sa se inchine in fata celor care s-au jertfit si au murit in apararea Crucii si a ortodoxismului nostru milenar.
Ca si la moartea Doamnei Elizabeta Rizea, un alt simbol de jertfa si credinta pe altarul tarii; ca si atunci, nici politicienii, nici oficialitatile Bisericii Ortodoxe Romane nu si-au facut simtita prezenta de onoare, asa cum ar fi trebuit. (…)
Badia Gavrila, ca si Elizabeta Rizea, a trait si a murit in modestie si in saracie. Ei nu aveau nevoie de titluri si de onoruri. In schimb, este de datoria noastra, a urmasilor lor, sa le acordam recunostinta noastra, sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si Lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Altfel spus, sa facem tot ce ne sta in putinta pentru ca adevarul adevarat sa fie spus sus si tare, sa apreciem si sa-i cinstim pe adevaratii nostri eroi si martiri, sa ne zbatem pentru ca ei sa ocupe locul pe care-l merita in istoria noastra si numele lor sa fie alaturi de toti cei care s-au sacrificat pentru tara si libertatea ei. (…)
Pe culmile muntilor, ajungand pana la cele mai inalte piscuri posibile in inaltimile Romaniei, Badia Gavrila si-a invins toti adversarii si i-a invins pe toti militienii care l-au cautat si fugarit ani de zile. Camarazii lui, cei care au urcat cu el la munte, au cazut unul cate unul. Asa cum spune Mantuitorul insusi: >in lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33). Si, cu adevarat Badia Gavrila si toti ai lui, au avut multe si nenumarate necazuri in lume. Dar luptatorii din Muntii Fagarasului, asemenea Mantuitorului, au invins >cu moartea pe moarte calcand”, stand drepti si neclintiti in fata mortii. Ei au invins comunismul !
